Acum citești
Adina Rosetti, fostă jurnalistă de presă glossy. Partea a doua.

Adina Rosetti, fostă jurnalistă de presă glossy. Partea a doua.

Așadar, să continuăm discuția începută aici. Adina Rosetti, scriitoare, dar fostă jurnalistă glossy… și altele. 

 

Exercițiu distopic: Deadline, rescris.

Acum, în 2019?

 

Lansare „Deadline”. Foto: Iulian Nan.

 

Da.

Chiar mă gândeam că au trecut 10 ani, aproape 10 ani, în 2010 a apărut – (n.r. râzând) cum trag eu de pragul ăsta, decada, știi – , și chiar mă gândeam că s-au schimbat atât de multe lucruri din punct de vedere tehnologic, asta în primul rând. E o carte în care o parte din intrigă este dusă de acești bloggeri, era ceva foarte nou la vremea aia, un fel de proto-rețele virtuale pe care se puneau proteste… Și mă gândesc că lucrurile s-au schimbat atât de mult în 10 ani încât cartea, acum, din punctul ăsta de vedere, ar fi anacronică. Dacă m-aș apuca s-o rescriu, zona asta ar fi mult mai prezentă. La un moment dat e o scenă-n care oamenii se duc la un protest și-și scot laptopurile, acum și-ar scoate smartphone-urile, știi? Și, în fine, probabil că s-ar face live pe Facebook… Bine, mie-mi place să cred că-i o carte care ar putea să reziste fiindcă pune niște întrebări care nu țin neapărat de o anumită epocă. Iar dacă un scriitor s-ar apuca să-și rescrie, periodic, orice carte, cartea ar arăta altfel. Cred că Borges spunea că ai putea să scrii toată viața o singură carte. La infinit. Tot timpul vrei s-o faci mai bună, iar tu crești și ești alt om. În primul rând, eu sunt alt  om față de cine eram acum 10 ani, deci probabil că ar fi o carte diferită. Dar n-aș schimba pentru că… asta eram eu. Iar eu, când mă hotărăsc să dau cartea unei edituri, sunt împăcată cu mine și cu cartea. Nu mă grăbesc. Scriu mult, rescriu mult, revăd foarte mult textul. În momentul în care îl predau, eu sunt împăcată cu ideea că aia e cea mai bună versiune pe care am putut s-o scriu eu, bineînțeles, nu cea mai bună versiune la modul absolut. Chiar dacă acum mai văd stângăcii sau lucruri care n-au fost dezvoltate suficient, totuși mi se pare că ea trebuie lăsată așa cum a ieșit la vremea ei.

 

Foto din arhiva personală.

 

Care-i procesul din spatele unei cărți pentru copii? E la fel cu cel pentru beletristica destinată adulților? Chit că, știu, nu există un „fel”. Dar mă gândesc că există, poate, alte site prin care cerni, alte variabile ale… industriei?

Partea bună – dar și proastă – la noi e că nu există o industrie  foarte bine conturată, din cauza asta lucrurile sunt foarte dezorganizate, dar e și foarte multă libertate. În afară sunt edituri specializate în literatură pentru copii, mai mult de-atât, sunt pe anumite segmente de vârstă (sunt edituri care publică doar cărți ilustrate, pentru 3-5 ani, sunt edituri care publică fiction for young adults), sunt și edituri care publică de toate, dar sunt extraordinar de bine compartimentate, fiecare gen are niște rigori proprii – număr de cuvinte, număr de pagini, pondere ilustrație-text. Lucrurile sunt foarte bine puse în cutiuțe. Ăsta e motivul pentru care e foarte greu tu, ca autor român de cărți pentru copii, să convingi o editură din afară. Efectiv nu te încadrezi. Am încercat chestia asta cu Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul, ea e o carte iubită de copii și eu am mare încredere în povestea asta, s-a dovedit că le place copiilor, le place povestea, le plac ilustrațiile, obiectul în sine, dar cartea a fost refuzată de foarte multe edituri din străinătate exact din acest considerent. A fost măsurată și nu se încadra: prea multe pagini, prea mult text pe o pagină, prea puține ilustrații mov, subiect care nu e cu minorități sexuale sau comunism pe înțelesul copiilor, chestii cu care ei se așteaptă să vii din această parte a lumii. Merci, avem și noi zâne-n Germania, tu cu ce vii, tot cu zâne? S-a mai dat. Dacă vrei să fii băgat în seamă, vino cu ceva local. Dar nu prea local, că dup-aia-i prea local, și noi aici n-avem solomonari și… în fine. Revin la ce mă întrebai. Eu scriu poveștile pentru copii avându-i pe copiii mei în minte, avându-mă pe mine-n minte la vârsta lor, fără să mă gândesc la astfel de reguli, pentru că nici n-am vrut să scriu pentru copii. Prima mea carte pentru copii a fost Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul, care a crescut pur și simplu, era o poveste pe care i-o spuneam Clarei, apoi ilustratoarea Cristiana Radu m-a rugat „hai să scrii”. Nu a pornit de la nimic, a fost o întâmplare, am scris efectiv cum am simțit, absolut cum am simțit, fără să mă gândesc la reguli, nici la public, nici la editură, nici la marketing, nici la absolut nimic, și eu așa cred trebuie să și scrii, de fapt. Trebuie să ai puțină grijă când scrii pentru copii, în primul rând la limbaj, să știi cui te adresezi, cărei categorii de vârstă, totuși. Trebuie să adaptezi și limbajul, dup-aia și ilustrațiile…

 

La evenimentul de lansare a cărții „De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură?… și alte 10 întrebări fantastice”. Foto: Miluță Flueraș.

 

Cred că te ajută și copiii tăi la partea asta.

Da, eu scriind mereu în paralel cu vârsta lor, mi-a fost foarte ușor. Iată, acum am fată de 14 ani, am o trilogie pentru adolescenți. În al doilea rând, mie mi-e ușor să scriu pentru copii pentru că nu m-am desprins încă cu totul de copilărie, lucru care mi se și reproșează în viața reală.

 

Ajungem și acolo.

Așa. Fost copil. (n.r. râde) Fost și actual copil. Și-atunci mi-e foarte ușor, nu caut limbajul, canalul prin care pot să intru pe nivelul de înțelegere al unui copil, eu pur și simplu sunt acolo, știi? (n.r. râde) Spre deosebire de literatura pentru adulți, unde-i foarte mult zbucium și foarte multă luptă cu demonii, în literatura pentru copii e foarte multă bucurie, că-ți accesezi the bright side. Asta-i foarte frumos.

 

În copilărie. Foto din arhiva personală.

 

De la ce vine „Ondina”? Pentru cei care nu știu, e numele contului tău de Instagram.

Din liceu mi s-a pus porecla asta, Ondina. Cred că am fost la un spectacol de teatru, Ondine, cred că de Jean Giraudoux, am fost cu niște prieteni, eu fiind Adina, nu știu, mi-au zis Ondina, semănam cu actrița, cu personajul, habar n-am. Mi-a rămas de-atunci și mie mi-a plăcut foarte mult, îmi place și povestea, mitul. Așa, și mi-a rămas un mic pseudonim virtual, atât.

 

Și, că tot veni vorba de Instagram, care-i relația ta cu megafonul în piața publică? Postatul pe Facebook, Instagram…

Da, e destul de adictivă, din păcate. Petrec mult mai mult timp decât mi-aș dori și-mi dau seama că e o pâlnie prin care se scurge foarte mult timp. N-am foarte multe conturi, am doar de Facebook și de Instagram, cred că mi-am făcut și Twitter, dar nu m-am simțit bine pe-acolo, nu l-am folosit aproape deloc. Nu am nici, nu știu, ce au puștii din ziua de azi, Snapchat și alte chestii. Mie-mi place să fac fotografii, mi-am dorit la un moment dat să iau mai în serios pasiunea pentru fotografii, am făcut pentru câteva reviste, așa, cât să-mi acompaniez textele. Și-mi place foarte mult să fac asta în timpul liber, fără niciun fel de pretenție artistică, și de-asta cred că folosesc Instagram, îmi place să găsesc locuri, colțuri simpatice. Iar acum, având și atâtea filtre, nu mai par nici pozele atât de proaste din punct de vedere tehnic. (n.r râde) Ne-am scos cu filtrele astea! Pe Facebook postez destul de mult, chiar și lucruri destul de intime din viața mea, despre copiii mei, perlele pe care ei le spun. Oamenii care scriu au tendința să împartă cu ceilalți tot felul de lucruri care li se întâmplă, adică văd potențialul de story al unei întâmplări. Și pentru că acum ți se oferă șansa să o faci publică imediat, e foarte greu să reziști și să n-o faci. Altfel, da, folosesc ca promovare, ca noi toți, fiindcă am pagini dedicate fiecărei cărți. Am o pagină de autor de care nu prea mă ocup, am observat că oamenii relaționează mai degrabă cu tine ca persoană, decât cu tine ca pagină oficială. Am mult mai mulți follower-i pe pagina mea personală decât pe cea de autor.

 

La volanul unui ARO IMS, în Sulina. Foto din arhiva personală.

 

Oamenilor nu prea le plac convențiile.

Nu! Vor să te vadă cum ești, să te vadă în costum de baie la mare, să mai povestești c-ai fost la piață, să-ți dai cu părerea (n.r. râde), na, e omenește.

 

Foto: Radu Chindriș pentru Unica.

 

Primul tău job.

Primul, primul, primul job… Bine, a fost temporar, sezonier, imediat după ce am terminat facultatea, care a fost una economică, nu literară, fără nicio legătură cu nimic artistic. Așa, prima oară am lucrat vreo 3 luni pentru o agenție care făcea promovare pentru o marcă de vinuri. Și am umblat prin București timp de 3 luni cu o mașină. Trebuia să convingi oamenii din restaurante să-și mai cumpere o sticlă (n.r. de vin), iar așa primeau alta gratis, de la noi. Și așa am bătut, timp de 3 luni, toate cârciumile Bucureștiului, cu un portbagaj plin cu sticle de vin. (n.r. râdem) Trecând prin tot felul de experiențe… unele nu foarte plăcute, atunci când ești fată și umbli seara prin Regie, de exemplu.  Ăla a fost primul job – eu îmi doream foarte mult să lucrez, terminasem facultatea și eram plină de energie, și voiam să-mi câștig banii mei, și să nu apelez la părinți… și, în fine, asta s-a găsit.

 

Da, asta s-a…

Atât s-a putut, cum se spune acuma. (n.r. râde) Dup-aia am lucrat în asigurări, primul job serios cu carte de muncă a fost la o firmă de brokeraj de asigurări, cred că am lucrat vreo 2 ani acolo. Și-acolo e o experiență de roman, nu era doar așa, o firmă…

 

Simt!

Da, o să scriu la un moment dat.

 

Job în asigurări. Foto din arhiva personală.

 

Redactorul de fashion care umblă brambura toată ziua, iar seara se schimbă într-o mașină ca să ajungă la nu știu ce eveniment cu ștaif. Jurnalist într-o publicație elitistă, opinează de la înălțimea biroului de scris. Scriitoarea de cărți pentru copii, o Peter Pan-iță superbă. Lumea zice că-i simpatică, copiii o adoră, da’ cam trăiește-n lumea ei, „nu te poți baza pe ea. Ți-e frică de clișee? Le-ai învins, te-au învins?

Nu, eu m-am ferit tot timpul de clișee, deși-i inevitabil… că ele, săracele clișee, izvorăsc din niște realități foarte comune prin care trecem cu toții, de-aici e generalizarea. Eu am încercat să fug cât am putut, apropo de job-uri și de încadrarea în job-uri, eu n-am simțit niciodată că mă caracterizează ceea ce fac. Adică nu ceea ce fac în exterior reprezintă ceea ce sunt. În absolut toate job-urile pe care le-am avut, eu eram puțin în altă parte, știi? Ca-n aia cu „viața e în altă parte”, și Adina era puțin în altă parte. (n.r. râde) Poate că cei care m-au angajat și-au dat seama că nu eram 100% acolo, singurul loc unde pot să fiu 100%, profesional vorbind, este atunci când sunt singură și scriu. Ăsta-i un alt clișeu, scriitorul care nu poate să scrie decât singur, când se izolează de lume, trage ușa-n urma lui, a room of her own. Până la urmă, vezi, tot ne găsesc niște clișee, măcar să-ți găsești unele mai… cool. (n.r. surâde)

 

Mai de Doamne-ajută.

Altfel, mă feresc să bag oamenii în cutiuțe, să-i judec doar așa, în funcție de o fază a vieții, de o conjunctură în care se află.

 

În Beijing. Foto din arhiva personală.

 

Studenta de la Româno-Americană ce ne povestește? Ce haruri și lipsuri avea această fată douămiistă?

Groaznic! (n.r. râde) Nu știu ce haruri și lipsuri avea, aia a fost o perioadă foarte urâtă din viața mea.

 

Da’ cum ai ajuns tu acolo?

Măi, eu am ajuns așa… din prostie, practic. (n.r. râdem) Părinții au fost foarte dornici ca eu să am o viață stabilă, iar la momentul ăla, bine, ca-n orice alt moment din istoria omenirii, scrisul nu părea a garanta asta. Nu cred că s-a gândit cineva „vreau să fiu bogat și stabil, deci o să mă fac scriitor”, evident, nu au nicio legătură. Nici eu nu eram foarte convinsă, nu vedeam ce alte perspective poți să ai – acum poți să faci o groază de chestii cu scrisul, chit că-ți faci un blog, domenii conexe – atunci nu prea se știa, nu existau, cel mai fericit caz, făcând Facultatea de Litere, aș fi putut să mă fac profesoară de română. Și nu…

 

Alături de copiii ei, Anton și Clara. Foto: Andreea Goia.

 

Asta-ți mai lipsea!

Da, n-am avut suficient de mult curaj încât să mă scutur de aceste lanțuri impuse, m-am dus dintr-un fel de inerție – combinată cu inconștiența vârstei – la Facultatea Româno-Americană. Și bineînțeles că am fost foarte nefericită, eram cu oameni care nu puseseră mână pe o carte în viața lor, nu aveam cu cine să împart nimic, nu mă regăseam în niciun fel de preocupări ale colegilor mei. Cu viața sentimentală era dezastru, că eu eram această visătoare, iar acolo erau băieți de bani gata, cu Jeep-uri, d-astea, cu care nu… nu ne intersectam nicăieri. Și știu că după ce am dat această licență, efectiv am simțit o eliberare uriașă. Fizic am simțit. Știi ce am făcut primul lucru? Jur. M-am dus într-o librărie și am cumpărat literatură, eu nu mai citisem de câțiva ani. Și acuma țin minte momentul ăla, un catharsis a fost. Am pus punct, am terminat. Culmea e că mi-am scris lucrarea de licență, am terminat cum trebuie, cred că am fost printre foarte puținii copii din acea facultate care nu au cumpărat-o sau copiat-o. Am scris-o cu mânuța mea, fiindcă eu, sărăcuța, voiam să scriu. (n.r. râde) Am scris la licențica aia ca la un roman. Iar toată vara aia am citit, am… însă nu știam ce să fac cu lucrurile astea. Până la urmă, după un an de pendulări, m-am înscris la Facultatea de Jurnalism, făceau ei niște cursuri postuniversitare. Și aia a fost foarte mișto, a fost prima oară când am mers la școală de bucurie. Cu drag, adică era ceva ce-mi alesesem eu. Am făcut cursul ăsta, iar dup-aia am început să scriu. Mă rog, am avut marele noroc să scriu, prima oară, la Dilema veche.

 

Ai început bine.

Absolut nesperat, pentru că nici nu puteam să visez vreodată că or să-mi accepte un text. Până la urmă, ei au fost primii care mi-au dat această șansă. Întotdeauna voi fi foarte atașată de Dilema, din punctul ăsta de vedere.

 

La un eveniment organizat de Icr Madrid.

 

Journalism is literature in a hurry. Literatura ce e? Slow-journalism?

Nu cred că jurnalismul e literatură scrisă-n fugă. E altă muncă. Problema e când se hibridează un jurnalist cu un scriitor, care scriitorii, de obicei, sunt jurnaliști de nevoie. Dar cred că jurnalismul mișto, bun și de calitate este, pur și simplu, jurnalism. Nu cred că e neapărat literatură, doar că făcută așa, mai pe sărite. La mine a fost, cum să-ți spun, primul nivel la care puteam să sper. Asta e cea mai ușoară cale pentru cineva care vrea să scrie, se apucă de jurnalism, c-ai mai multe șanse să fii publicat, poți să scrii, în fine, un articol se scrie mai ușor decât un roman. Mie mi-era foarte greu să pun granița aia dintre realitate și ficțiune, adică aveam o mare problemă.

 

Romanțai?

Un pic. (n.r. râde) Recunosc, un pic. Mi-era foarte greu. Și știu că nu se face. De exemplu, Deadline pornește de la aceste două cazuri reale, de ce, pentru că eu am scris despre ele ca jurnalistă, dar mi se părea că e foarte puțin. E adevărat că n-am făcut o investigație amănunțită, că poate asta mi-ar fi adus o satisfacție. Nici n-am fost și nici n-am vrut să fiu vreodată jurnalist de investigație, de-asta zic, am un mare respect pentru ei, ce fac ei este altceva, nu e literatură, e mai degrabă muncă de detectiv. Combinată cu, nu știu, a-ți asuma niște răspunderi ale unor instituții ale statului – care nu se mișcă, în România. Eu n-am avut niciodată această pornire, eu voiam să scriu. Mă interesează mica realitate din jurul meu. Orice scriitor e atent, adică asta e una din calitățile pe care trebuie să le ai ca scriitor. Să fii atent la lume, la viața din jur, la amănunte, la detalii, la cum pică lumina și ce a spus o doamnă din tramvai. Trebuie să ai ureche și ochi, dup-aia tu alegi cum să le folosești. Mie-mi place să le topesc într-o ficțiune. Și cred că asta e ceva ce te definește pe tine, adică ce te întrebi despre realitate. Eu mă întreb „ce ar fi dacă?”, în loc să mă întreb de ce e așa. Cred că asta e diferența dintre un jurnalist și un scriitor, că jurnalistul vrea să afle adevărul până în cele mai mici detalii, iar scriitorul pornește de la același lucru, doar că scriitorul se întreabă: dar dacă am modifica ceva în chestia asta? Dar cum ar fi? Dar dacă omul ăsta ar dansa acuma? Dar dacă ar ieși un inorog din nor? Pe când jurnalistul vrea să disece, să deconstruiască realitatea ca să o înțeleagă. Cred că avem nevoie de amândouă, și eu mi-am ales calea pe care aș putea să merg cel mai bine, adică m-am gândit că n-are rost să mă prefac. Eu asta vreau să fac, vreau să inventez.

 

În Berlin. Foto din arhiva personală.

 

O prostioară pe care simți nevoia s-o spui, în loc de concluzie.

Mamă! (n.r. râde) Mi-ar plăcea să recit ceva.

 

Ar fi senzațional.

Hmm, nu știu ce.

 

Nu ne grăbim. A fost splendid, să știi. Mulțumesc!

Merci! Nu știu ce să-ți zic… Uite, îți spun ceva ce am scris azi, cu două ore-n urmă. Întotdeauna înainte de Crăciun, în Regatul Timpului era agitație mare. Domnișoara Poimâine, răsfățată și nerăbdătoare cum o știți, visa să treacă timpul mai repede și să vină Crăciunul odată și-odată.

 

Foto din arhiva personală.
Vezi comentariile (0)

Lasă un gând

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată.


© 2019 Mezanin | Un proiect susținut de CONNECTARTS

Înapoi la etaj