Acum citești
Crăciun cu ploaie și ceai. La Dana.

Crăciun cu ploaie și ceai. La Dana.

Bună, Dana! Ce faci?

Uite bine. Beau un ceai.

 

De Crăciun…

De Crăciun, da. Cel mai bun de Crăciun.

 

Dana, ce i-ai zice tu unui om care nu știe despre tine? Hai să-l împrietenim cu tine din 3 fraze bine alese.

Un om care vrea să se împrietenească cu mine trebuie, în momentul ăsta, să fie oareșicum asemănător cu mine. I-aș spune că ar trebui musai să-i placă muzica, să-i placă să citească și să râdă.

 

Iată, ce ușor e… Nici 3 fraze.

Da, 3 mici propoziții. (n.r. râdem)

 

În ce familie ai crescut; cum era la tine acasă când erai mică?

O, familia mea se încadra în clișeul comunist de oameni de…

 

De nivel mediu?

De nivel mediu, evident, dar oameni împinși din locul lor nativ și… îndelung bătucit (n.r. râdem) din niște sate din Transilvania, împinși spre o zonă de civilizație… să zicem. (n.r. râde) Da’ nu era tocmai civilizație, era mai mult o zonă de alienare, dar în care ei au fost nevoiți să-și găsească un loc. Cu ce aveau ei, cu bagaju’ lor de-acasă.

 

Și s-au luat și te-au făcut pe tine și pe sora ta…

A, nu, nu! Nu cu mine au început, cu mine au terminat. (n.r. râde) Da, au făcut 3 copii și eu sunt ultimul.

 

Și cum era Dana mică? Ce făcea prin casă?

Nu prea făcea prin casă. N-am avut un mediu familial foarte prietenos, în sensul că de foarte mică am fost încartiruită în organizațiile partidului (n.r. surâde), și anume creșă, grădiniță cu program prelungit, adică nespus de prelungit – (n.r. cu umor) prelungit de luni până sâmbătă, cam așa era de prelungit.

 

Da’ de ce? N-aveau timp să stea cu tine?

N-aveau timp, nu mai aveau loc, din mai multe motive. Și pentru că sistemul încuraja și permitea asta. Îi încuraja să creadă că e cel mai bun lucru pentru un copil.

 

 

În ce cartier ai crescut?

În Titan. (n.r. mucalit) Și-anume Sălăjan, vestitul Sălăjan.

(n.r. râd)

Pentru mine era chiar cartierul-dormitor, pentru că fix asta făceam: dormeam. Și destul de puțin, că în rest dormeam pe la cămin (n.r. surâde). Dar noaptea aia pe care o aveam în permisie să merg acasă, o dormeam într-adevăr în Sălăjan. Și dup-aia, în școală, am continuat să nu am nicio mare veleitate cu cartierul, pentru că m-au dat la o școală de muzică, singura școală de muzică, Liceul Enescu, care era pe undeva pe 11 iunie – e și-acuma. Și care-mi mânca practic toată ziua. De la 7 ani plecam dimineața și mă întorceam seara.

 

Până la ce vârstă?

Până la 19.

 

Și ai făcut… Ce ai studiat?

Vioară.

 

Asta ți-ai dorit tu sau asta-și doreau ei pentru tine?

A, nu, asta s-a întâmplat. Nici nu știu dacă-și doreau pentru mine. Asta au găsit ei ca soluție, ca variantă la o meserie care mi-ar fi adus mai multe neajunsuri și mai puține beneficii. Și pentru că aveam o oareșicare înclinație, și pentru că la noi în familie mai erau oameni care cântau, și au ajuns la concluzia că e o soluție.

 

Și acum, cum e? E o soluție?

Nu. Ah, da, e o soluție… personală (n.r. râde scurt) de defulare, e o soluție foarte bună de defulare. Dar nu, nu mai fac asta de mult.

 

Ai aici vioara? Vrei să facem o poză cu ea după? (n.r. n-am mai făcut, până la urmă)

(n.r. râzând ușor) Ăăă… Vreau să facem, da’ nu mă reprezintă foarte tare, ți-am spus, nu e activitatea mea de bază, e doar un mijloc de defulare personală, atât. (n.r. face o pauză, cu umor) La asta s-a ajuns.

 

(n.r. râd) Da, la asta s-a ajuns.

 

Am auzit că de Crăciun plănuiești să faci fix nimic.

Da. O să fac fix ce n-am făcut în toate celelalte Crăciunuri din cei patruj’ de ani pe care-i am. Cum am ajuns la concluzia asta?

 

Mhm!

Pentru că foarte mult timp am făcut același lucru, și-anume ce trebuia să fac, și nu mi-a adus nici pe departe ce așteptam de la sărbătoarea asta. Adică mă implicam mult mai mult în partea mercantilă și de acțiune…

 

Sărmăluțe, cadouri?

Sărmăluțe, cadouri, oameni, vânzoleală, oboseală. Și mult mai puțin altceva, nu că nu aveam și o altă dimensiune, da’ nu-mi mai rămânea timp și energie pentru cealaltă. Și-acum am zis să inversez, pentru prima oară, (n.r. senin) și să mănânc ce-o fi, să fac ce-o fi, și să realizez mai mult ce înseamnă o reiterare a nașterii lui Hristos… în calendar.

 

 

Ești spirituală?

Nu știu dacă sunt spirituală, sunt mai mult lovită din când în când de o pală de luciditate și conștiență, care mă face să mă apropii de Dumnezeu prin forma asta de religie pe care am primit-o de la cei din jurul meu și de la locul în care m-am născut.

 

Copii ai?

Am, sunt. Există! (n.r. râde) Am doi.

 

Și cum și-ar bârfi ei mama?

A, cum și-ar bârfi mama… Da. (n.r. râde)

 

Pe rând, că bănuiesc că și-ar bârfi-o în moduri diferite.

(n.r. râdem) Fiică-mea probabil c-ar zice că sunt o fire (n.r. vesel, cu autoironie) necruțătoare și… cred că intimidantă. (n.r. râdem)

 

(n.r. către un public imaginar) Are Antonia o mamă intimidantă? Vă rugăm să răspundeți prin sms…

(n.r. râdem) Și băiatul, Filip, probabil c-ar spune că sunt o mamă incomodă, în sensul că nu trec neobservată, mai ales în momente în care el și-ar dori să trec neobservată, (n.r. râzând) cum ar fi ședințe cu părinții sau întruniri cu prieteni de-ai lui.

 

Ar fi vreun lucru pe care să-l spună amândoi despre tine?

La nivel de bârfă…

 

Bâr.. bârfică dulce, așa. (n.r. râdem)

Cred că ar zice despre mine că sunt imprevizibilă.

 

Iată, ajungem la punctul 5: cea mai fericită întâmplare din viața ta. Cel mai nebănuit moment fericit, la asta m-am gândit când am scris întrebarea.

Da, cel mai fericit moment pentru mine a fost și cel mai nefericit moment pentru mine. (n.r. surâde) A coincis fericirea cu nefericirea, a fost punctul în care am pierdut tot ce acumulasem în patruj’ și ceva de ani, și același punct a fost punctu’  în care a trebuit să reclădesc totu’… din fix același punct: zero. Și în momentul în care am realizat că se poate face asta – că pot să fac asta, nu că „se poate”, că de putut se poate orice, că pot io – acel moment îngrozitor de nefericire a devenit cel mai fericit moment. Disperarea s-a transformat în speranță, așteptarea în împlinire…

 

Recent?

Da, recent. În vara acestui an.

 

Ani și ani. 1990, 2000, 2010, 2020. Dana în crochiu.

Cine era această Dana Bugnar în 1990?

Era o ființă abulică și fără niciun plan concret, chiar fără niciun plan concret.

 

Bine, cred că era și normal la vârsta aia.

Da, la sub 20 de ani e întrucâtva normal. Mda. Era ființa niciunui plan. (n.r. râd)

 

În 2000?

În 2000 eram omul responsabilităților asumate complet.

 

Unde lucrai în 2000? Lucrai?

Da. Lucram în televiziune, unde-am lucrat și până atunci.

 

Tare!

Iar în 2010 eram în aproximativ același loc, adică pe loc. Nu mai făcusem niciun pas de la omul responsabilităților.

 

 

Și era obositor? Începuse oboseala?

Era plictisitor și foarte, foarte puțin încurajator pentru… (n.r. râzând) fericire.

 

În ce televiziune lucrai?

Am lucrat în mai multe televiziuni: PRO TV, B1, N24.

 

Mișto? Redacție sau…?

În producție, producție de știri, de emisiuni, talk show-uri.

 

Ce calumea!

(n.r. simplu) Mm, era doar o meserie.

 

N-ai luat-o personal?

Nu, nu, am ajuns printr-o conjunctură să lucrez în televiziune, și pentru că se plătea bine și efortul nu era foarte mare, am continuat s-o fac niște ani.

 

Cât ai stat, 15 ani, mai mult?

Da, cam așa.

 

 

Și, în 2020… Cum o să fie Dana?

O să fiu eu însămi. O să fiu în varianta cât se poate de sinceră cu mine, asta e.

 

Cu ce concluzie ai părăsi azi planeta Pământ? (n.r. în joacă) Vine azi o navă și ne ia pe toți, da’ pe tine…

…da’ pe mine prima! (n.r. mucalit) Nu, că deja m-au anunțat. Am primit preaviz, chiar am preaviz scris – și sunt pregătită pentru asta, am bagaju’ la ușă. (n.r. râd) În mod practic.

 

Să înțeleg că te muți?

La cele veșnice… (n.r. surâzând) Am crezut că pe termen scurt se va întâmpla asta, dar acum se pare că mediu sau chiar lung. Am o boală cronică care nu mă încurajează prea mult să-mi fac planuri pe termen lung.

 

Mă rog, o părăsești… în metaforă.

A! (n.r. râde) Cu posibilitatea de întoarcere sau?

 

Nu, fără posibilitatea de întoarcere. (n.r. în joacă) Ești aleasă de un grup de cer… hai, extratereștrii…

(n.r. pe același ton) Arhangheli, să-i numim arhangheli.

 

Perfect, arhangheli. Ei, ăăă…

(n.r. râzând) Să mă ducă! Să mă ducă…

 

Hai că ne-am îndepărtat. Întrebarea era: „Cu ce gânduri ai părăsi azi planeta Pământ?”

Cu concluzia că e un loc în care principala noastră ocupație ar trebui să fie să nu ne fie frică.

 

 

Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.” În ce relație ești cu această încheiere de basm?

(n.r. zâmbind) Toți ceilalți în afară de mine vor trăi, (n.r. râde) toți ceilalți pe care-i cunosc vor trăi până la adânci bătrâneți, și găsesc asta în avantajul meu.

 

Cel mai tragic job pe care l-ai avut.

N-a implicat tragism niciunul din joburile mele.

 

Cel mai vesel?

Hmm, am făcut cam același lucru, nici n-aveam o paletă prea mare de lucruri. Dar cred că asistent de știri la 20 de ani.

 

Greu?

Nuuu! (n.r. surâde) Era totul atât de puțin cunoscut și așezat în niște norme, încât la fiecare pas se întâmplau lucruri disperante și haioase în același timp. De genul: chemam oamenii în platou și îi încurcam între ei, sau le spuneam prezentatorilor texte nepotrivite în cască, de la alt subiect (n.r. râdem), sau băgam imagini cu animale când vorbea președintele. (n.r. râd) Cam așa.

 

„Calciu smuls.” La ce mă refer?

Calciu smuls… Te referi la momentul care m-a aruncat brutal în realitate. (n.r. pufnește a râs)

 

Poți să dezvolți?

A fost prima mea mare traumă pe care am primit-o din rândul adulților din jurul meu.

 

Are legătură cu vreo carte?

Are legătură cu cartea pe care poate c-o s-o scriu vreodată.

 

Doamne ajută!

Doamne ajută.

 

 

America de Nord sau America de Sud?

America de Sud.

 

Mai e loc de vreo explicație?

Da, acolo sunt, au fost și sunt cam 80% din scriitori mei preferați.

 

Din păcate pentru toți oamenii care mă cunosc, eu…

…eu n-o să le las niciun ban.

(n.r. râd)

 

Un Crăciun simpatic din viața ta.

Nu, toate au fost foarte antipatice. Antipatice și obositoare. (n.r. vesel) De-aia m-am hotărât să schimb paradigma și să le transform în ceea ce n-au fost niciodată.

 

Un cadou frumos ai primit?

În viața mea?

 

Da. Hai să fie un obiect.

Cu ocazia Crăciunului? Cel mai frumos cadou… de… Crăciun a fost și primul meu cadou: o girafă gonflabilă.

 

Ce drăguț! Ce s-a mai întâmplat cu ea?

S-a spart.

 

La scurt timp după ce ai primit-o?

La câteva zile.

 

Întâlnire romantică în regatul iluziilor excesiv de scumpe: Keanu Reeves, Ryan Gosling sau Richard Gere?

Keanu, evident. Dar aș prefera să am și o extra-opțiune. (n.r. râdem)

 

Ești cel mai bun sufleur pe care-l știu. Între altele, și fiindcă nu cunosc alți sufleuri, și mi se pare că acest cuvânt ți se potrivește. Și denotativ, și conotativ. Așa că, la final de interviu, aș vrea să te rog să ne sufli ceva ce-am uitat – noi, restul. Sau ce-au uitat actorii. În spiritul Crăciunului Danei Bugnar.

În spiritul noului meu Crăciun, v-aș zice să… Ce să nu facă oamenii de Crăciun?

Să nu fie triști.

 

 

Vezi comentariile (0)

Lasă un gând

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată.


© 2019 Mezanin | Un proiect susținut de CONNECTARTS

Înapoi la etaj