Autorul, un personaj. Adina Rosetti. Nimic mai adevărat în cazul ei.
Bună, Adina!
Bună!
Îmi pare bine c-ai acceptat invitația mea. Și am să încep un pic abrupt: la ce lucrezi acum?
Chiar că abrupt! (n.r. râde) Pe de-o parte lucrez la mai multe proiecte ale asociației De basm, pe care am fondat-o acum 2 ani împreună cu Victoria Pătrașcu, Iulia Iordan și Laura Grunberg. Și am avut destul de multe proiecte, am început în forță – cu Nesupusele, acum scoatem Nesupusele 2, tocmai am încheiat Little Lit, care este un… i-aș zice festival, dar aștept să mai crească un pic și să vedem dacă se mai întâmplă și-n anii viitori, mă rog, o serie de întâlniri în jurul literaturii pentru copii. Astea sunt așa, proiecte colective. Eu, personal…
Tu, personal! (n.r. râdem)
Eu încerc să lucrez când am timp, încerc să scriu, lucrez la o trilogie pentru adolescenți…
Marfă!
(n.r. râde) Așa. Primul volum al seriei Cronicile Domnișoarei Poimâine (trilogie pentru adolescenți) se numește Vremea Vrăjitoarei Niciodată și se lansează pe 21 noiembrie la Gaudeamus. Mai lucrez, pe picături, la scrierile mele. Da’ n-aș vrea să intru foarte mult în amănunte, știi cum e, superstițiile scriitorilor… Încerc să scriu și pentru copii, și pentru adolescenți, și pentru oameni mari…
(n.r. simultan) Pentru toată lumea! (n.r. râdem)
Ceva să placă la toată lumea, cum se zice… (n.r. surâde)
Elle, Unica, Esquire, CR Fashion Book și lista poate continua. Sunt publicații în care ai scris, publicații de presă glossy. De ce ai renunțat la presa glossy? Dacă ajungeai influencer? Mai stăteam noi de vorbă acum?
Da, probabil că stăteam chiar mai devreme de vorbă. Ce să zic, s-au făcut destul de mulți ani, apropo de asta cu influencer, dacă n-am ajuns în atâția ani, nu știu când mai ajungeam. (n.r. surâde) Am lucrat aproape 13 ani, tocmai am socotit acuma, forțată de acest interviu, mi-am pus problema câți ani s-au scurs. Cred că 12-13 ani în presa glossy, am început cu o chestie foarte mișto, de pionierat, aș zice. Cu Time Out București, cred că în 2006.
Asta era o platformă de going out, nu?
Da, da, da. Era o revistă cu lucruri cool de făcut în București. E o licență internațională, Time Out încă există pe piață, ca brand. Este un brand englezesc, de fapt. Apărut prin anii ’60 sau ceva de genu’ ăsta, și care este all over the world. Mai găsesc uneori când plec și m-apucă așa, o nostalgie, există Time Out Istanbul, New York, în fine, este ceva foarte tare-n afară, da’ la noi n-a ținut mult, din păcate. Și a fost o perioadă foarte frumoasă, am cunoscut niște oameni foarte drăguți cu care ne-am împrietenit și am rămas prieteni până-n ziua de azi, a fost o perioadă în care ieșeam foarte mult, se întâmplau lucruri, începuseră s-apară evenimente-n București, festivaluri, chestii underground, petreceri…
Totu’ era la început.
Totu’ era la început și cumva și noi învățam din mers.
Ce rubrică aveai acolo?
Aveam două rubrici, bine, la un moment dat ajunsesem să fac jumate de revistă, da’ nu mai contează (n.r. râde) – de-aia am și fugit în final, fiindcă devenise prea obositor –, aveam două rubrici, Bucureștiul în secțiune și Prin oraș, erau exact rubricile urbane. Da’ e foarte tare că eu aveam copil de un an. Și se presupunea că tre’ să bat Bucureștiul și să-i găsesc secretele, deși…
Și să fii o adolescentă.
Să fiu ca un fel de adolescentă zbanghie care umblă toată ziua prin oraș și ia notițe, eu pozam, eu scriam, fugeam câte două ore din redacție sau de-acasă, lăsam copilu’ cu bona… A fost o perioadă foarte, foarte frumoasă, mergeam împreună cu Iulian Nan, fotograful care cumva s-a lansat cu Time Out și care e foarte tare acum, face fashion photography. Și mergeam cu Iulian în tot felu’ de locuri, am fost într-un bar de travestiți, i-am luat interviu liftierei de la Lăptărie (n.r. Lăptăria lui Enache), ultimului, cred, fotograf urban care avea o căprioară împăiată în Cișmigiu… Ce-am mai făcut? Tot felu’ de nebunii, umblam prin case părăsite, am fost în, nu știu, în cămine cu refugiați, dar am făcut și interviuri cu personalități… Era foarte tare ce se întâmpla la Time Out.
Și de ce crezi că n-a prins? Că de ce ai renunțat tu am înțeles…
Cumva, la un moment dat, din toată povestea foarte frumoasă se ajunge la chestii financiare, de organizare, și așa mai departe. Cam de-asta se strică lucrurile. Și revista a fost independentă la început, după care a fost înghițită de divizia de presă scrisă a Media Pro, a intrat pe o altă direcție editorială, a devenit săptămânală, eu nu puteam să rezist la ritmul săptămânal, n-aveam cum, erau predări până la 4 dimineața în fiecare luni, aveam copil acasă, nu puteam să fac față la așa ceva. Totul se voia a fi mult mai comercial, erau alte presiuni, în același timp nu se investea în publicitate și în promovare… Și-atunci am primit o ofertă de la Elle, era ceva foarte nou pentru mine, total diferit. Am intrat într-o altfel de lume, deci de la ce-ți povesteam cu aceste povești urbane, underground, am intrat în această lume foarte poleită, foarte posh, foarte…
Up-market…
Da, da. A fost foarte frumos și la Elle, în anii ăia presa glossy era într-un mare boom, până la venirea crizei financiare de prin – cât a fost? 2008-2009? –, Elle-ul era comparabil cu Vogue Italia, era o chestie de 300 de pagini, cu materiale foarte consistente. Din toate domeniile. Eram 3 redactori, se scria foarte mult, se traducea din Franța. Au fost niște ani foarte frumoși, după care l-am născut pe băiețelul meu și m-am retras doi ani…
Și apoi?
Și-apoi am vrut să încerc să fiu freelancer, alte evenimente din viața mea au făcut să-mi dau seama că nu e momentul, îmi trebuia neapărat un job pentru că am divorțat, eram mamă singură cu doi copii…
Deja erai alt personaj.
Deja eram alt personaj și singurul lucru pe care l-am găsit a fost un job la Viva, a fost o perioadă foarte simpatică, despre care vreau să scriu. Bine, atunci eram extrem de nefericită, trebuia să fac știri despre vedete – cum s-au tuns, cu ce rochie s-au îmbrăcat, adică nu era ce visam eu, da’ nu-mi mai permiteam să visez… în vremea aia.
Asta sună un pic trist, dar tu o spui cu un zâmbet larg pe buze, care cred că ți-e caracteristic.
Sună, dar asta e, na… Încerc. (n.r surâde) Tre’ să trecem și prin lucrurile astea, până la urmă nu e cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla pe lume, să scrii la un site despre vedete, adică, come on. Da’ atunci, evident, mi se părea că este… sub demnitatea mea artistică. (n.r. râde) Dar la un moment dat am început s-o fac pe pilot automat, mă gândeam că sunt doar cuvinte, e ca și cum ai pune apă și făină, ai face un covrig, eu pun niște cuvinte și fac niște știri. Nu mă mai gândeam…
Pe termen lung nu-i ok, dacă începeam să mă gândesc, m-apuca jalea… Mă gândeam, uite ce facem noi, cum le educăm pe tinerele fete să le pese doar de cum s-a tuns o vedetă care apare la TV și are mare noroc că s-a măritat cu un om de afaceri. Mi se părea că fac ceva foarte imoral, cum să-ți spun, promovând genul ăsta de știri și de personaje.
Nu atât de valoroase.
Bineînțeles, observam, spre disperarea mea, că cele mai vulgare chestii aveau cele mai multe like-uri, iar asta mă făcea să-mi pierd încrederea în noi… ca specie. (n.r. râde)
Între timp, tu publicaseși Deadline, corect?
Da, eu publicasem Deadline… Eram ceva foarte ciudat în redacția aceea. (n.r. râdem) Adică, în momentul în care am spus că am scris o carte… A fost un moment foarte simpatic când am făcut o cerere de concediu de la Viva, de la site-ul cu vedete, pentru că mi se lansa traducerea la Paris, la Salon du Livre. (n.r. râzând) Și a fost un șoc în redacție, adică ceva nu se lega acolo. Așa, și-am plecat să lansez cartea la Paris, iar dup-aia m-am întors – și dă-i cu Andreea Marin, dă-i cu Andreea Bănică, uite cum s-a tuns Blondy, și-așa mai departe.
În fine, toate revistele astea sunt în același trust, te poți plimba de la una la alta, așa că am ajuns la Unica, unde am lucrat 5 ani, a fost foarte ok, un program ok, în sfârșit îmi găsisem un loc, am făcut interviuri pe zona culturală, am avut rubrici foarte simpatice, cu artiști, am avut o rubrică de trend hunter, unde găseam eu lucruri cool care se întâmplă-n lume, un program foarte lejer, o echipă drăguță. A durat cât a durat, apoi, tot așa, mai multe lucruri din viața personală au interferat.
Plus, gândul ăla că, la un moment dat, dacă chiar vrei să scrii literatură, asta e, tre’ să te arunci în necunoscut, să-ți iei acest risc al trăitului fără o plasă de siguranță a unui job stabil, care îți cam omoară orice tip de scris. Am pus punct la cariera glossy și încerc să mă concentrez mai mult la scrisu’ meu. Cât o ține.
Barbie pentru o zi. La ce mă refer?
A, superb, îți trimit poze! (n.r. râde) Am făcut câteva experimente în cariera mea de jurnalistă glossy, care au implicat costumații și umblat prin oraș, însușindu-mi un personaj. Barbie pentru o zi a fost un reportaj pentru Elle, cu ajutorul colegelor mele de la modă – o să-i mulțumesc și-acuma Cristinei Crăciun, stilist Elle, care mi-a găsit o super rochie de tul roz, ceva fin, de bombonică, așa – da, ideea era să văd cum reacționează oamenii. Cred că Barbie pentru o zi s-a întâmplat fiindcă se împlineau nu știu câți ani de la apariția primei păpuși Barbie. Și ideea era să văd ce spun oamenii când văd o păpușă… Bine, eu sunt departe de a arăta ca o păpușă Barbie, nu sunt în prototip, nu păcăleam pe nimeni. (n.r. râde)
Ai avut un contre-emploi…
Da, așa, în mod ironic. Mă rog, cel mai tare a fost că m-am întâlnit cu tata. M-am întâlnit și cu frate-miu, și cu tata. Și pentru tata, îți dai seama, nu-ți dorești, ai investit într-un copil, l-ai ținut la școală, vrei să vezi că face ceva serios, nu să te întâlnești cu fiică-ta umblând (n.r. râzând) ca o lebădă explodată pe Calea Victoriei. Și mai era cu un prieten de-al lui din copilărie, care mă știe și pe mine din copilărie, și care a avut celebra replică: „Ce mare te-ai făcut!”
Ooo! (n.r. râdem)
Ai înțeles, da? Și, bine, prima chestie de genul ăsta a fost când am colaborat cu Asociația OvidiuRo, ei aveau acest program, set de costume de femeie de etnie romă, au fost mai multe jurnaliste care au participat, și ideea era să te îmbraci și să interacționezi cu oamenii în diverse situații, să vezi dacă are vreo relevanță faptul că porți aceste haine și că ești de etnie romă.
Evident, avea.
A ieșit un articol mai degrabă umoristic, n-am pretenția că am dezvăluit niște dedesubturi dureroase din punct de vedere social.
Erai un fel de Sarah Jessica Parker în Sex and the City?
Măi, nu știu, da, cumva, mi s-a mai spus, o iau ca pe un compliment când mi se spune că semăn cu ea.
Este.
Da, asta era partea fun, ai această libertate să te joci puțin, am fost norocoasă că asta a fost o parte din job-ul meu.
