
Stau de vorbă cu Andi Vasluianu, actor. Îmi pare bine că ai acceptat invitația mea. Bine ai venit la Dineu cu foști!
Bine am întârziat! (n.r. râde)
Mă interesează ideea de trecere – de la un rol (social) la altul, de la un job la altul. Aș începe șirul cu Andi, seralistul… Cine ar urma după el?
Ah, o luăm așa! (n.r. râde) Păi, ce să-ți zic, un pic înainte de asta ar fi partea aia de copilărie, crescutul la țară, unde mie mi-a fost foarte bine. Acolo mi s-au deschis ochii către altceva decât dimensiunea asta extrem de palpabilă a lucrurilor, știi? Îmi place să cred că mi-a rămas inocența aia, integritatea de atunci. Asta-mi place să cred. Iar partea aia cu seralul, a fost o perioadă… hmm. Inițial, eu nu mi-am dorit la seral. Mi-am dorit să continui la zi. În perioada aia se dădea treapta a doua, dar nu s-a mai dat din cauza Revoluției. Abia se încheiase clasa a 10-a și se dădea fișă din aia de înscriere. Și eu mă înscrisesem, normal, la zi. Urma să… voiam să dau la teatru în continuare, adică aveam în cap chestia asta.
Și… m-am trezit că nu sunt pe nicăieri, că „n-am venit la examen la profesională”, așa m-au luat la secretariat. Nu mă găsisem pe nicio listă în 15 septembrie. M-am speriat, a fost o perioadă destul de ciudată atunci. Eram și puștan, aveam 16 ani, eram speriat că n-o să mai pot face teatru. Dar, până la urmă, na, s-a rezolvat. Peste o lună am intrat la seral și m-am și angajat, că așa stăteau lucrurile, dacă aveai după-amiază cursuri, te duceai la serviciu dimineața. Sau… eu lucram de noapte.
Ce lucrai?
Prima oară am fost la o brutărie. Acolo eram dimineața, de la vreo 5 până la vreo 2-3, iar apoi la seral. La seral era o lume pestriță, în clasă erau de toate vârstele. Ăsta a fost primul șoc pe care l-am avut când am intrat în clasă. Am văzut niște oameni în vârstă, și eu…
Și tu erai un puști…
Da, îți dai seama, 16 ani. Mna, eu ar fi trebuit să fiu a unsprezecea. La zi. A fost destul de bizar atunci. Dar… era un băiat în ultima bancă care mi-a făcut semn să stau lângă el. Petre. El mi-a devenit și foarte bun prieten, „Crețu” îi spuneam noi. Muncea și el, nu mai știu ce făcea, parcă mecanică auto.
Lucruri foarte practice.
Da, în general erau oameni care munceau din astea. Petre era mai mare ca mine cu un an sau doi, dar noi ne-am împrietenit destul de repede. Și era un om foarte mișto. După ne-am mai împrietenit cu încă vreo 3, am făcut o gașcă de 5 inși – eram cam de aceeași vârstă. Ne-am distrat, dar ne-am și ajutat între noi. Bine, eu eram cam măgar între ei fiindcă eram cel mai inteligent din clasă și cam cel mai bun la învățătură, dar nu mă simțeam deloc mândru de asta. Na, oamenii ăia veneau doar să-și termine un liceu… Mi se părea chiar o aberație să fac un caz din asta.
Însă… eu am învățat enorm în anii ăia. De la brutărie m-am angajat la un butic de noapte, dormeam câteva ore și apoi mergeam la școală, iar apoi am făcut tâmplărie, unde am stat cel mai mult, cât mi-am terminat liceul și primul an de facultate, că primul an l-am făcut la privat. Deci, în 1994 încă mai munceam ca să pot să-mi plătesc facultatea, și după am intrat la stat, în ’95.
Chiar asta voiam să te întreb, cum arăta o zi din viața ta pe la mijlocul anilor ’90, când lucrai ca tâmplar? Și, până la urmă, cum te-ai decis c-ar fi mai bine să le lași pe toate deoparte și să dai la UNATC?
Da, era cât pe ce să nu dau. Câștigam destul de bine la tâmplărie. Tâmplărie… mă rog, modulo, așa îi spunea. Erau niște piese care se întrepătrundeau și făceau rafturi, biblioteci, orice făceai din ele. Da, mai dădeai o dată la o rindea, da’ nu era o tâmplărie din aia clasică. E, și aia a fost o perioadă, ca și aia de noapte de la butic, în care am cunoscut tot felul de oameni. O grămadă de oameni. Foarte bizari, unii ciudați, alții minunați. Am asimilat destul de multe atunci. Ei, și deja începusem să mă obișnuiesc cu meseria asta. Până când am văzut o piesă la televizor… cu George Constantin. Și mi s-a tăiat. Atunci a fost declicul. Mi-a plăcut atât de tare ce se întâmpla acolo. Și m-am mai dus la Școala Populară de Arte, m-am mai sfătuit cu oameni pe acolo, m-am adunat și… am intrat.
Tot legat de treceri, dar altfel – un moment care te-a schimbat definitiv, un eveniment față de care va exista mereu un „înainte” și un „după”.
Nu de fiecare dată rețin momentele alea cheie, dar rețin oamenii care m-au făcut să fiu atent. Întâlnirile mi se par punctele esențiale în viață. Uite, prima întâlnire mare ar fi cu familia mea. De la toți trei am luat câte ceva – maică-mea, taică-miu și soră-mea. Taică-miu era cu arta, maică-mea are un optimism și o vitalitate ieșite din comun, iar soră-mea este cea de mâna căreia m-am ținut de mic, de la care am învățat să citesc, de la care am învățat baza.
Pe urmă, ar fi prietenul ăsta cel mai bun, Dan, pe care l-am cunoscut la tâmplărie. E o minunăție de om, suntem ca frații. De la el am învățat responsabilitatea. Când greșeam, eu băgam sub preș, el scotea de sub preș și zicea: „păi, ce facem aici? la tine ai face așa?”. Pe urmă, tot la capitolul întâlniri, ar fi cele de la particulară, cu Radu Gabriel și Gelu Colceag, care au pus fundamentele actoricești. Iar apoi a venit Sanda Manu, care a împlinit tot și căreia eu îi datorez enorm, adică chiar meseria mea.
Și eu care voiam să te întreb ce ai învățat de la ea…
Tot, tot.
…Un sfat de scenă?
Ehe, știi ce-i complicat? Ea niciodată nu… Evident că desfăcea un text, îl desfăceam și pe urmă îl puneam la loc, dar avea o altă calitate extraordinară – de a te face să înțelegi întregul. Ea era regizor la bază. Tu, ca actor, ca să-ți faci legăturile între scene, ești obligat să știi totul. Totul despre piesa aia. Și mi-a mai plăcut ceva foarte tare la ea. A fost un moment în clasă în care ne-a pus să citim „Pastramă trufanda”, Caragiale. Și am citit pe rând. Pe urmă ne-a întrebat ce-am văzut din ce-am citit. Și au început toți să povestească, care mai de care. Eu mă simțeam prost în timp ce ceilalți povesteau – „mamă, ce imaginație mișto au ăștia!” Și când m-a întrebat pe mine ce-am văzut… eu i-am zis că am văzut ce am citit. Și ea a zis: „da, de aici începe meseria”.
Și atunci am înțeles că vedeam bine ce vedeam, deși inițial mă simțeam prost. „Adevărul e ăsta. Ce citești, aia trebuie să vezi.” Pentru că, dacă te duci mai departe, s-ar putea să nu te întâlnești deloc cu ceea ce trebuie, cu adevărul. Ăla din scriitură. Ca actor, biblia mea este textul. Nici nu discut. Mă mai contrez cu regizorii și le spun: „vezi că ai sărit pârleazul, te-ai dus în altă parte; dacă nu mai facem textul ăsta, spune-mi, că eu sar pârleazul, dar zi-mi”.
Tot timpul mă întorc la logică, la logica textului – ce a zis ăla? de ce? etc. Două lucruri mi-au mai rămas în cap de la ea. A zis așa: „meseria asta e atât de simplă ca și cum mi-ai aduce mie un pahar cu apă”. Și așa e, nene. E atât de simplă. Noi o complicăm, că vrem să fim „artiști” și aberații din astea, când de fapt lucrurile sunt foarte clare. Tot ce trebuie e să te uiți. Să stai cu ochii în text. Găsești scopurile, motivațiile, tot. O slăbiciune a personajului, o putere, absolut tot.
Și a doua chestie pe care a zis-o e că ne-a pregătit pentru regizorii proști. Asta ne-a zis la final. Și a avut dreptate – mă întorc la ce am zis mai devreme, ea, regizoare fiind, te făcea să vezi întregul. Vârfurile sunt puține, iar dacă ai bafta să te întâlnești cu ele, pfa, nu mai trebuie să faci nimic, te lași dus de ele. Dar, dacă nu te întâlnești cu ele – și, de cele mai multe ori, nu te întâlnești cu vârfurile –, atunci trebuie să se vadă ce știi. Acolo apare meseriașul, meșteșugul actorului acolo apare. Când nu ești înconjurat de vârfuri.
Perioada asta te vedem la Pro TV, ești Profu’. Dar în viața reală, ai fost vreodată prof?
Am avut o trupă la liceul „Gheorghe Lazăr”, când eram student. Cea mai mișto perioadă din viața mea… nici nu știu dacă să-i zic profesională. A fost o întâlnire, iară. A fost o întâlnire cu niște copii fabuloși, inteligenți, căutători, cu adevărat pasionați. Și nu numai de teatru, de tot. Au fost niște ani atât de frumoși! Eu eram în anul 3 atunci când i-am cunoscut. Am avut o grămadă de spectacole, făceam brainstorming – venea unul cu o idee, altul cu altă idee, uite așa făceam spectacole. Era o bucurie. Ne jucam enorm. Se numea „7 AM”. Începea de dimineață de tot, că ei mergeau la liceu. Începeau orele de pe la 9, așa că făceam alea două ore de dinainte. Ei fugeau la ore și ne mai vedeam seara. Eram cârpiți de somn, da’ ne simțeam incredibil.
Cât a durat perioada asta?
5-6 ani, cam așa. Poate mai puțin, s-ar putea să mă înșel… oricum, cam pe-aici. A fost o bucurie perioada aia. Atunci am învățat foarte mult. Pentru că, atunci când voiam să le explic ce-mi doresc sau ce cred eu despre meseria asta, trebuia să pun în cuvinte. Stabilind așa, grosso modo, ce înseamnă creativitatea, după părerea mea, asta ar fi. Să poți să exprimi în cuvinte ce simți. Să poți să pui într-un cuvânt fix gândul pe care-l ai. Și să fii atât de clar și de elocvent încât cel din fața ta să înțeleagă tot. Asta s-a dezvoltat în mine atunci. Creativitatea. Puterea elocvenței. Am început să am încredere că pot să transmit ce văd, cum văd meseria asta. Și da, sunt pasionat al naibii de mult de pedagogie.
Cred că aș fi un mult mai mare pedagog decât actor. Da’ mna, m-a furat mult și meseria asta. Pentru că mai am enorm de învățat. Sunt atât de multe necunoscute! Ai senzația că ai ajuns undeva, după îți dai seama că e o înfundătură, dai să te întorci, să mergi în altă parte. E o continuă căutare.
Un rol cu care ai avut o relație aparte și pe care astăzi, dacă ar fi să-l reiei, l-ai face mai bine.
Dacă sunt cât mai cinstit cu mine însumi… nu cred că aș putea să fac un rol mai bine. Cum nu cred că aș putea să fac un rol mai rău. E foarte ciudată treaba asta. E ca-n viață. Îmbrățișezi un moment, îl simți cu toată ființa ta, dacă ai relua momentul ăla, s-ar întâmpla ceva foarte straniu. Dacă ai vrea să-l reconstruiești, să-l retrăiești. Nu mai e la fel. E artificial. Asta e cel mai greu în teatru. Să te depărtezi de artificial.
Tu știi foarte bine piesa pe care o joci, știi tot despre chestia aia. Când o reiei, tu trebuie să o lași să existe în ziua de azi, în ziua aia, nu să o iei după ziua de ieri. Ei, asta e munca mea cea mai grea. Să uit de ziua de ieri și să încep cu ziua de azi. Asta e căutarea mea, eu cu asta mă zbat. Dacă ar fi să dau o denumire maturității, în cazul meu asta ar fi – că azi nu mă mai grăbesc. Și nu mă mai întristez că nu-mi iese.
Mă gândesc așa: în linii mari, personajele pe care le interpretezi sunt realiste. În filme sau campanii publicitare, ai fost the guy next door, infidelul, băiatul rău. Să zicem că, într-o zi, paradigma asta s-ar schimba total. Pentru ce personaje ai da casting-uri atunci, ce alte atuuri actoricești ți-ai folosi?
Eu casting-uri aș da pentru orice, n-am… Știi, cinemaul e diferit față de teatru. Cinemaul e al regizorului. Regizorul are o imagine, caută chimie între personaje. Poate să plece de la o imagine și să se trezească că, datorită unui actor, i s-a schimbat total viziunea. Mi-a luat extrem de mult timp să-mi dau seama că, ok, ce fac eu acolo e important, doar că regizorul decide cât de important e. Și mi-a fost foarte greu să înțeleg chestia asta, dar când am înțeles-o, m-am relaxat. Mi-am pus toată atenția să văd ce-și dorește regizorul de la treaba aia.
De-asta sunt atras de regia de film, fiindcă m-am uitat foarte atent cum își leagă ei puzzle-ul. Cum se gândesc să monteze secvența dinainte de a ajunge la montaj, și-atunci filmează în funcție de cum vor monta, anticipează foarte multe lucruri și așa mai departe. E ca și cum ai desena câte o bucățică din tablou. Pe urmă începi să le așezi, dar s-ar putea să vrei să le așezi altfel decât inițial. Eu am regizat doar un scurtmetraj. Și atunci am avut revelația clară că un regizor poate să facă orice, fiindcă eu am schimbat, la montaj, mersul lucrurilor.
Cum se numește scurtmetrajul?
Un duet, așa se numește. Acum ceva timp, la Festivalul Anonimul, făcuseră ei o chestie de tipul actor-regizor. Și am fost și eu invitat să regizez, am și scris, am și regizat. Bine, un scurtmetraj de 7 minute, o chestie mică… Dar știu că m-a bucurat enorm momentul ăla. Mi-am dat seama cât de frumos e să te joci cu poveștile. Ei, ca actor… ai o limită în film. La teatru, în schimb, nu mai ai limita asta. Teatrul e al actorului, clar, fără discuții. Actorul împlinește lucrurile, el face legăturile între scene, el e în control. Dar, ca să revin la întrebarea ta, eu am făcut și filme suprarealiste. Bibliothèque Pascal al lui Szabolcs Hajdu, total suprarealist. E povestea unui tip care visează și i se proiectează visele. O demență de film, unul dintre filmele mele preferate.
Acum, eu cred că un actor nici nu trebuie să gândească ce roluri și-ar dori, ci, singurul lucru pe care ar trebui să și-l dorească e să fie cinstit cu el însuși. Real, asta e cel mai complicat. Să fii cinstit cu tine însuți. Să fii, la modul real, tu însuți. Singurul moment curat al meu ca om, când sunt eu 100%, mi se întâmplă, de cele mai multe ori, la treabă. Pe scenă sau la filmare. Atunci devin eu. Chiar dacă eu duc povestea unui personaj. E singurul loc unde eu nu mă simt judecat. În viață ești judecat. Tot timpul există niște jaloane pe care trebuie să le eviți. Aici nu mai e așa. Toată lumea o să fie magnetizată de un om care e liber. Și asta ador la meseria asta. E locul unde nu mai am nicio opreliște.
Uite, a venit taică-miu, la un moment dat, la Acasă la tata, unde, spre final, aveam o ieșire nasoală rău de tot. Îl jucam pe Petrică. Mi-a zis că s-a speriat real de mine, el cunoscându-mă foarte bine. Aici apare bucuria. Când scoți totul din tine. Pe bune, nu le pui bariere. Asta ar trebui, după părerea mea, să caute un actor, nu personaje. Pentru că personajele sunt în fel și chip, de multe ori regizorul schimbă scriitura. Și atunci ce faci? Te duci după el, nu? Că asta e treaba ta. Dar asta trebuie să faci, să nu-ți pierzi onestitatea.
Cine te-ar juca într-un film de Tarantino?
(n.r. râde) Pe mine? (n.r. pauză) Sunt mulți care ar putea, că nu-s așa deosebit. Și DiCaprio ar putea să joace oricând, cu toate că nu știu dacă i s-ar părea interesant. Sunt mulți. James Franco iarăși îmi place.
Cât de norocos te consideri?
Cred că… cel mai norocos. Foarte norocos. Sunt mult mai norocos decât mulți alții mai talentați ca mine. Sunt convins că există actori de 5000 de ori mai profunzi decât mine, respectiv care s-au întâlnit cu ei înșiși de mult mai multe ori decât m-am întâlnit eu cu mine… Așa mi s-au așezat mie drumurile, așa s-a întâmplat. Dar eu știu chestia asta, o simt pe pielea mea. Tu știi cât de ușor e, când ești puști, să ai o întâlnire greșită? Știi cum te poți duce pe alt drum? E atât de ușor. Atunci ai mintea modelabilă. Vine unu care-ți schimbă tot traseul în viață.
Eh, bafta mea a fost că am întâlnit niște oameni curați și frumoși. Dar a fost baftă, noroc. Cine zice că nu există noroc, ăla mi se pare că are un ego foarte mare, ca să fiu cinstit. E imposibil. Văd atâtea variante de oameni, îi văd cum se comportă, au valori, sunt frumoși… și n-au noroc. N-au avut o întâlnire calumea. Eu am senzația că omul duce cu el un caracter care e al lui și unul care nu e al lui. Unul e ăla cu care te naști, așa am senzația, altul e ăla pe care îl proiectezi. Trăim în proiecția asta și o luăm razna. Fiindcă avem așteptări din cauza proiecțiilor pe care le facem – în loc să lăsăm totul și să fim.
Proiecția asta dispare dacă tu ești. Nu în momentul în care vrei să fii. „Vrei să fii” ăsta e greșit, după părerea mea. Tu nu judeci mersul, tu mergi. Oamenii, când sunt atenți la mers, încep să se împiedice. Și te complici. Și devii ridicol. Vorba lui Steinhardt, un accident sunt părinții, religia, singurul cu care te naști e caracterul. Chiar cred chestia asta, că așa e, vii cu ceva. Cred că actoria mi-a dat bucuria asta. Să fiu eu, să nu mai am proiecții. Și nici să trăiesc în viitor, în trecut, tâmpenii d-astea. Nu, nu, nu! E aici, nene. Aici suntem. Aici suntem noi și avem discuția asta. Asta m-a învățat actoria, bine, și yoga, că fac yoga de 100 de ani deja, dar astea sunt lucruri care mă țin aici. Să ne privim real, în fiecare fibră a noastră…
Ceva ce ți-ar plăcea să le spui celor care vor citi acest material, chiar dacă eu nu te-am întrebat.
Pfa, niciodată nu știu să răspund la întrebările astea! (n.r. surâde) Chiar nu știu.
Păi, uite, că tot vorbeam de proiecții, poate ceva legat de spectatori și treaba asta…
Da. Mi-ar plăcea ca spectatorii să nu vină cu prejudecăți la niciun spectacol. Să-și golească un pic paharul și să lase să se umple cu ce văd. De cele mai multe ori, spectatorul din România cam vine cu prejudecăți. Și are niște dorințe, se termină totul când nu li se împlinesc dorințele alea. Asta mie mi se pare foarte ciudat. Băi nene, eu când mă așez să mă uit la un film, mă uit la un film sau mă uit la un film pe care aș vrea eu să-l fac? E aberant.
La fel, e o zonă de a nu trăi în prezent. Să te bucuri. Să te bucuri chiar și de ce nu-ți place. Pentru că acel „nu-mi place” s-ar putea să fie problema ta, cea pe care o ai tu de descoperit în tine. De ce nu-ți place de omul ăla? De ce nu-ți place ce s-a întâmplat acolo? Poate că ceva înăuntrul tău nu e în regulă, nu e armonizat. Naiba știe.
Gata, ăștia-am fost.
Da, ăștia am fost! (n. r. râde)
Mulțumim.
Cu drag, cu tot dragu’.