Maria Obretin, fostă studentă la Litere

Maria Obretin, bine ai venit la Dineu cu foști!

Ooo, asta sună cumva! (n.r. râde) Așa.

 

Nu, nu că ai fi vreo fostă actriță, Doamne ferește! Chiar adineauri vorbeam despre cum ți-ar plăcea să îmbătrânești în meseria asta, nu?

Da, cred că e forma ideală de îmbătrânit. Bine, să îmbătrânesc în meseria asta în sensul în care da, să mai fiu capabilă să am mintea cu mine, să mai fiu capabilă trupește să fac față unei piese pe scenă sau unei zile de filmare, dar da, mi-ar plăcea să îmbătrânesc frumos și activ în această meserie. Îmi place viața, aș vrea să trăiesc… mult. (n.r. râde) Când o să consider că nu mai pot pe scenă, o să mă retrag, o să-mi cultiv o grădiniță și o să… na, nu știu.

 

 

Au un cuvânt de spus și originile tale bulgărești, cumva?

Probabil. (n.r. surâde) Dar n-am ajuns încă să cultiv castraveți. Mă rezum la plăntuțe aromatice și rucola pe balcon. Ăsta e tot grădinăritul.

 

 „Sunt o femeie misterioasă, superbă, cu inima zdrobită. Sunt genul Monica Bellucci, toate astea se văd cu ochiul liber…”

(n.r. râde)

 

E o replică la care toată sala râde, atunci când o dai în Noi 4, spectacolul scris și regizat de Lia Bugnar. Că astea se văd cu ochiul liber, e clar pentru toată lumea. Ce nu se vede cu ochiul liber?

Bine că se vede cu ochiul liber că sunt superbă! (n.r. râdem) Eu cred că de-aia râde lumea, că nu-s… Nu-i atât de evident și eu le bag chestia asta-n față cu tupeu. Nu știu… Misterioasă nu cred că mai rămân după interviul ăsta, care pare lung. Mă simt mai degrabă un om timid, nu-mi place să fac prea mult circ în juru’ meu… Da, între oamenii pe care-i cunosc și în mediile care mă îmbie să exist cum sunt eu, sunt ok, haioasă și-așa, după cum vezi.

 

Romantică ești? Idealistă? Visătoare?

Domne, cred că așa am pornit la drum, da’ (n.r. râzând) viața mi-a dat niște pălmuțe și m-a mai trezit la realitate. Dar da, idealul, dorința mea mare a fost să fiu actriță. De mică. Atunci când eram studentă la Litere, iată, că vorbim de fostă, și mă duceam la Bulandra și mă uitam la doamna Mariana Mihuț pe scenă, sau la domnul Victor Rebengiuc, ziceam: eu, într-o zi, o să joc aici. Și chiar s-a întâmplat asta, adică peste câțiva ani, când chiar am făcut facultatea și m-am dus la audiții și le-am luat, am jucat în spectacole și cu doamna Mihuț, și cu domnul Rebengiuc, ceea ce mi se pare extraordinar. Da, unele dintre lucrurile pe care le-am gândit pentru mine în viață s-au – paradoxal – împlinit. Zic „paradoxal” pentru că este o meserie grea, suntem mulți pe piață, e destul de greu să…

 

 

Da, e concurență.

Da. Ceea ce este și foarte bine, că ești tot timpul pregătit, în vrie.

 

Tu n-ai început cu Actoria, ai făcut Litere, secția Limbi clasice. De ce așa?

Mi-am dorit foarte tare să fiu studentă la doamna Sanda Manu, la Actorie. În anul în care eu terminam liceul, doamna Sanda Manu doar ce luase clasa de Actorie, și urma să ia peste încă 3 ani. Și planul meu a fost: dau în București la o facultate care îmi place și care este abordabilă. Și am dat la limbi clasice pentru că îmi plăcea foarte tare limba latină, o adoram pe diriginta mea, profa de latină. Plus că am avut de mică o pasiune pentru poveștile trecutului, pentru istorie, pietricele, arheologie… Mă rog, la facultatea asta am descoperit limba greacă, o limbă minunată (n.r. surâzând) pe care n-am reușit s-o descifrez în cele din urmă.

 

(n.r. râd) Deci nu știi a vorbi grecește?

(n.r. râde) Este destul de dificil să vorbești în limbi moarte pentru că nu ai termeni pentru noile realități care te înconjoară. Dar mi-a folosit foarte tare în formare mea ca om. A, și când am terminat Actorie, am terminat cu Hecuba, am jucat Troienele, mi-aș fi dorit să fac și un pasaj în greacă veche. (n.r. surâzând) Pot să-ți spun că trecerea de la Facultatea de Litere la cea de Teatru a fost șocantă. La Litere aveai cursuri în amfiteatru cu 100-150 de oameni și era cineva care-ți preda și tu luai notițe. Facultatea de Teatru este halucinantă, eram doar 11 oameni în clasă și toți profesorii se ocupau de fiecare în parte. Aveai ora ta de vorbire, de canto, era o grijă pentru evoluția fiecăruia dintre noi. Din punctul ăsta de vedere, e o facultate care te modifică. Mult. Te crește într-un fel foarte frumos.

 

 

Și de ce zic unii, după facultatea asta, că au ieșit cu creierii vraiște de-acolo?

Depinde și cum te raportezi la ce ți se întâmplă, cred. Uite, profesoara mea, doamna Sanda Manu, era super exigentă. Și când îți ieșea rolul, că uneori îți iese rolul la instinct, din prima sau a doua sau a treia săptămână, îți ziceai „mamă, știu, pot”. Și fix atunci doamna Manu îți demonta tot, a doua zi trebuia să vii cu altă propunere. E, chestia asta poate să te distrugă, că-ți imaginezi că profesorul ăla are ceva cu tine. Și suferi, și-ți faci capul praf, că la Facultatea de Teatru ești cu sufletul foarte deschis și vulnerabil. Numai că eu făceam doi pași înapoi și ziceam „băi, de ce mi-a făcut doamna Sanda chestia asta?” Păi, pentru că dacă-mi ieșea rolul din prima săptămână, eu nu învățam nimic.

Ea-mi demonta construcția în mod conștient și mă punea să-mi construiesc și-n alte moduri personajul. Și atunci, din toate felurile astea de a munci la personaj învățai, de fapt, meserie. Învățai să-ți lucrezi rolurile. Da! Sigur că m-am chinuit îngrozitor, stăteam de dimineață până seara în facultate, discutam, făceam, distrugeam, refăceam. Era un program intens de lucru, aveam de la 9 până la 13 tot felul de teoretice, dans, vorbire, dup-aia de la 14 la 19 aveam actorie, iar de la 19 încolo aveam regiile, cu clasa de Regie.

 

Mamă, trăiați acolo…

Da, și eram și praf, n-aveam bani să plecăm cu taxiul de la școală. Tăiam străzile de pe Popa Nan până-n cămin, mai dezbăteam pe drum… au fost niște ani tare buni. Și cred că-i important și ce colegi ai în jurul tău, eu am avut noroc și de asta, aveam colegi talentați și muncitori și ne preocupa foarte tare ce făceam, ne trăgeam toți pe toți; la fel, la clasa de Regie din anul nostru era profesor domnul Valeriu Moisescu, care era un regizor și-un pedagog foarte bun. Învățam, furam meserie de peste tot.

 

 

Și la Litere? Care era ritmul?

Acum, nu era vocația mea la Litere. Aveam colegi care terminaseră liceul de greacă veche și latină, ori eu cu greaca am luat-o de la început. Aveam de recuperat și nici nu eram o lumină, dacă e să fim cinstiți. Dicționarul însuși era demoralizator. Te pierdeai în miile de pagini scrise mărunțel și când dădeai în sfârșit de cuvânt, aveai multe variante de traducere. Plus că fiecare traducea prin altă limbă, nu exista dicționar de greacă veche – română. Fiecare le traducea altfel, folosind dicționar de greacă veche – engleză/ franceză/italiană/germană. Nu prea semănau între ele traducerile, mai ales la început. (n.r. râdem)

Nici nu aveam dicționar acasă, stăteam cu orele în biblioteca de la Litere, care nu era deloc prietenoasă, frig și mult praf. Dar marea mea bucurie venea tot din teatru, pentru că eu în ăștia trei ani m-am dus în Teatrul Studențesc Podul, la domnul Naum. Era un prim pas foarte frumos spre teatru…

 

Îți dădea o punte.

Da, era un loc special. Te învăța respectul față de meserie, respectul față de podeaua pe care o spălai, față de ceilalți. Și, din când în când, ne mai și întâlneam cu actori. Domnul Naum îi avea atunci studenți pe Dragoș Bucur – mai venea și el și ne uitam la el, îți dai seama, ca la un zeu –, Ada Navrot repeta în vremea aceea în Pod… puneau în scenă O noapte furtunoasă. Te apropiai de atmosfera asta și prindeai curaj.

 

 

Unde ți-e mai bine, mai comod, mai pe structura ta, strict din punct de vedere al procesului? În teatru sau în film?

Mi-e foarte greu să-ți zic, pentru că mi-e bine în amândouă. La teatru ai mai mult timp să construiești, fiecare repunere a ta în povestea aia e alta. E un proces care te păstrează foarte viu, mi se pare bun exercițiul ăsta pentru actori. În film am ceva mai puțină experiență decât în teatru, procesul este mult mai rapid, și-atunci când se întâmplă, ăla este, definitiv. La film lucrurile depind mai puțin de tine.

 

Și asta-i mai relaxant pentru un actor?

Nu, nu-i mai relaxant. Trebuie să fii foarte atent, tu nu știi ce dublă se va alege, nu știi funcție de ce se va alege dubla. Și-atunci trebuie să fii cât poți tu de bine în toate. Trebuie să fii cu simțurile ascuțite, să ai o bună atenție distributivă. Să fii în mod real prezent, asta mi se pare mie important și la teatru, și la film.

 

Dac-ar fi să faci schimb de calități cu cineva, de dragul jocului, ce calitate ai da la schimb pentru ce și cui?

(n.r. râde) Aaaaa! Nu m-am gândit la asta niciodată, da’ e o întrebare foarte simpatică.

 

Săru’ mâna!

Deci de dat, nu aș da nimic, egoista de mine. De luat… voce, mi-ar fi plăcut să știu să cânt foarte bine. Eh, nici niște picioare mai lungi nu ar fi stricat, altfel aș fi privit lumea, la propriu, vreau să zic.

 

 

Ai avut vreun moment în care ai simțit, știu eu, nenorocul de a fi pierdut vreun rol de jună? De a nu fi fost actrița-copil sau actrița-adolescentă? Julieta? Și mă leg aici de faptul că ai absolvit cea de-a doua facultate, de Actorie, în 2003.

E o întrebare foarte frumoasă și bună, ce pot să-ți spun este că eu cred, realmente, că nu aveam cum să joc Julieta, la genul meu de structură. Și că mi-a folosit că eu, față de celelalte patru fete din clasă, eram mai mare cu 3 ani. Pentru că eu am făcut toate babele, mătușile, toate astea de coloratură, Domnișoara Cucu, ceea ce pentru mine a fost mult mai greu, au fost roluri de compoziție din care am învățat meserie. Bun, deci nu aveam stofă de Julieta, dar nici nu am suferit din aceste motive.

 

Deci n-ai simțit c-ai pierdut?

Nu, nu-s toate rolurile pentru noi. E chiar liniștitor să realizezi asta.

 

Au fost mereu trăsăturile hollywoodiene de partea ta?

Care, măi, trăsături?!

 

 

Eu așa le văd. Bine, eu am și ochelari, deci…

Aaa, mulțumesc, bine! (n.r. râde) Deci, care? (n.r. râzând) Dezvoltă, te rog, dezvoltă!

 

Tu ai niște trăsături puternice. E cam greu să semeni cu altcineva. Nu știu, te-a ajutat chestia asta?

Mă întrebi dacă au fost de partea mea? Iată, altă întrebare foarte bună. Nu, n-au fost. În filmele care se fac se caută alt tip de moacă, adică mi s-a spus de multe ori la începutul carierei că am trăsături prea puternice și că atrag atenția, că „mă văd”, ceea ce sigur că în anumite condiții poate părea flatant (n.r. râde), dar iată, n-am făcut film foarte multă vreme, deci poate ceva adevăr o fi existat acolo. Din fericire pentru mine, s-a ivit UMBRE și s-a ivit proiectul lui Nae și a fost foarte frumos, adică toate lucrurile astea pe care le aveam, în sfârșit au folosit. Da’ mă consolasem cu ideea, am zis, băi, n-am față de film și… să ne calmăm. Nu am murit. Asta e.

 

 

Ce gen de întâlnire ai avut cu orașul București?

Doamne! Când am venit în București, anii nouăzeci și… stai puțin… ’96, da?

 

Long time ago.

Din orașul Călărași, unde aveam liniște, familie, siguranță, oameni pe care-i cunoșteam… am aterizat în București. Prea simpatic nu a fost la început. Stăteam în Pajura, la capătul troleului, tare departe, dura imens până ajungeam la Universitate. Frig, toamnă, ploaie, mult gri, mult noroi, oameni străini și altfel. Și mă adunam cu colegele mele din Călărași – c-au luat multe la Universitate, la Fântână… și plângeam! (n.r. râde) A fost șocantă trecerea de la orășelul meu natal la Bucureștiul mare, gri și neprietenos. Eram un copil, totuși.  Apoi am început să mă relaxez, liniștesc, să-mi fac prieteni, ți-am zis, mai mult prieteni legați de Teatrul Studențesc Podul. A, și mergeam mult la teatru. Cam așa se desfășurau zilele: cursuri, stat în bibliotecă pentru traducerile mai sus amintite, după care mă duceam la teatru sau în Pod, și ajungeam acasă destul de târziu. Bun, deci cam așa a fost prima întâlnire, șocantă.

 

Da, dificil.

Dar acum iubesc acest oraș, nu l-aș părăsi. E foarte viu, vibrant, îmi place să trăiesc aici.

 

 

Pe pagina ta de Wikipedia apare scris, foarte frumos, „fondatoarea teatrului Desant”.

(n.r. râzând) Și te întrebi – ce se întâmplă? ce e asta? (n.r. râdem)

 

Da, exact!

Păi, noi când am terminat facultatea, în 2003, nu aveam unde să jucam. În teatre erau blocate posturile, n-aveai cum să te angajezi. N-aveai unde să joci. Spațiile independente nu erau ca acum, Slavă Domnului că acum s-a dezvoltat fenomenul, e important pentru noile generații. Când am terminat noi, era doar Green-ul. Voicu a fost minunat, a fost deschis și generos, mai toți am trecut prin Green și am rămas legați de el.

 

Da, generos.

Da, era important că exista un locșor în care să te adăpostești cumva. Voicu a fost un om datorită căruia mulți dintre noi mai facem meseria asta. Din generația mea. E, și la vreo doi ani după, nu mai știu, făcând parte din generația asta, că ți-am zis că toți erau muncitori și talentați, am zis „hai, hai să facem un teatru. Ok, hai!”

 

 

Teatru fizic?

Teatru fizic. Am primit un spațiu, nici nu mai știu de unde acum, dacă-mi aduc aminte o să-ți spun, dar era pe undeva pe la 1 Mai, era un parter de bloc, într-un subsol. Și i-am zis Desant. E, am făcut tot felul de acțiuni acolo, mici piese, proiecte cu adolescenți. Și făceam tot, de la spălat pe jos până la vândut bilete și jucat. Numai că era foarte greu, că noi n-aveam decât locul, bani nu aveam. Era greu și cu întreținerea. Am rezistat cât am putut.

 

Dar despre calitatea de fostă animatoare la petreceri pentru copii, asta cum a fost, anii ăia cum erau?

Hiii! (n.r. surâde) Păi, cum n-aveam cum să mă întrețin din ce jucam la Green, primul spectacol, nu mai știu, eram 4 și cu regizorul 5, aveam bănuți de o bere sau o limonadă și de plecat acasă cu taxiul. Deci, în aceste condiții financiare vitrege, m-am gândit, Dumnezeule, hai să fac ceva. Trebuia să-mi asigur cât de cât un confort financiar.

 

 

 

 

Firesc.

Și necesar!  Și-am avut tot felul de joburi, am ținut cursuri de teatru pentru copii în grădinițe, petreceri pentru copii, dup-aia am colaborat mulți ani cu cei de la Zurli, a fost o experiență foarte tare. De petreceri m-am lăsat ceva mai devreme decât de restul pentru că (n.r. râzând) eram Albă ca Zăpada la o petrecere, cred că am mai povestit asta, nu mai știu, și o fetiță a venit la mine, m-a luat în brațe și mi-a zis: „vai, Albă ca Zăpada, tu ești atât de frumoasă, ai putea să fii mama ta.”

 

Ooo, da’ asta e interesantă rău! E bună.

E foarte bună, e foarte bună. Și i-am dat telefon Liei și i-am zis: „Lia, sunt atât de bătrână încât mi-aș putea fi mamă.” (n.r. râdem) „Cred că-i momentul să mă retrag din cariera de Albă ca Zăpada.” Mă rog, am mai făcut dup-aceea evenimente, petreceri pentru copii, dar nu m-am mai pus în poziția de Albă ca Zăpada, că, ce să vezi, nu poți păcăli copiii. Da, mi-a plăcut foarte tare să fac asta! E nevoie de atâta antrenament și credință, mi-a plăcut tare de tot.

 

Copiii îți plac?

Foarte tare!

 

 

Te bate vreun gând în sensul ăsta?

Mă bat mai multe gânduri, da’, știi, nu-i de ajuns un gând! (n.r. râdem) Mi-ar plăcea foarte tare,  cred sincer că am vocație de mamă.

 

Cum au fost probele de casting pentru UMBRE, a fost vreo perioadă de „tatonări”? Mai ții minte?

M-am bucurat tare că m-a chemat Domnica la casting. Eram foarte multe fete pe rolul ăsta, de fapt pe fiecare rol. Am dat cu alți băieți la început, de-abia peste vreo două săptămâni am dat și cu Pavlu, eram amândoi pe câte o listă scurtă, cred. Și-n aceeași săptămână în care am dat proba cu Pavlu, am dat și proba la Nae Caranfil, la 6,9 pe scara Richter.

 

 

What a lucky week!

(n.r. râzând) A fost săptămâna superbă oferită mie de Univers. Da, a fost cu emoții, așteptări, mă suna Domnica – „ai carnet?”, „n-am carnet!” –, am început școala de șoferi, nu știam neapărat că o să iau rolul, dar am început școala, să învăț să conduc, să fiu pregătită pentru tot. Până la urmă s-a sfârșit cu bine casting-ul și am început proiectul ăsta la care țin enorm.

 

Ce reacție ai avut când ai primit acel telefon? Te așteptai? Unde erai? Mai știi?

Știu exact. Era o zi de marți, dimineața. Știu exact pentru că în ziua de luni, cu o zi înainte, se terminase relația cu iubirea vieții mele de până atunci, și eram pe dramă maximă. Luni am stat pe plâns și telefoane cu toate prietenele, care mă susțineau și ele cum puteau. Și marți m-au sunat de la UMBRE că am primit rolul. Firesc, m-am pus pe plâns. De fericire de data asta.

Și mi-am sunat iar prietenele. Ele erau pe consolare, firește: „măi Maria!”, „nu, stai așa, plâng din altă cauză!”, „măi fetiță, calmează-te!”, „sunt calmă, dar plâng din alte cauze, stai puțin, stai puțin!” (n.r. râde) Deci nu am cum să uit ziua de marți, UMBRE. Iar în august, după ce am terminat filmările la serial, m-a sunat Nae să-mi spună că m-a ales. Bine, proba o dădusem cu 4 luni înainte, dar atunci m-a sunat. S-au legat frumos lucrurile.

 

Interesant an. Ce an a fost?

2014, un an foarte bun. Da, chiar interesant an, cu multe schimbări în viața mea.

 

Personajele feminine pe care le interpretezi – în Noi 4, dar și-n film, 6,9 pe scara Richter sau București NonStop – au ceva lacrimogen, o vulnerabilitate tragicomică. E emploi sau contra-emploi?

(n.r. râde) Nu știu, da’ după cum vezi, eu nu sunt un om care…

 

Tu ești un om foarte vesel!

Da, sunt un om foarte vesel și-mi place să fac foarte mult mișto de mine.  Personajele sunt niște construcții pe care le faci împreună cu regizorul.  Uneori în cheie comică, alteori tragică, depinde de proiect. Da, există un melanj de sensibilitate, forță și penibil cu care jonglez în niște roluri. Și da, mi se pare mișto să vezi cum faci să te joci cu astea și care e raportul  în fiecare personaj. Altfel, nu e prea comod sa plângi, tragicomicul se plătește.

 

 

Da, lacrimile alea sunt și ele sărate, fac ceva pe-acolo.

(n.r. surâde) Îți distrug fața, te doare capul dup-aia. (n.r. jucându-se) Nu e prea plăcut ochiului, ce să zic, nu mai ești nici așa de frumos, da’ asta e. Ce să zic, bine că mai am și alte calități! (n.r. revenind) Doamne, o să zică lumea că mă laud, să pui niște ghilimele, ceva. (n.r. râde)

 

Presimt că voi avea la „n.r.-uri” cu râde, râd, râdem încât…

Așa, așa, să se știe că nu ne luăm în serios.

 

Voi lucrați cu emoțiile, intrați și ieșiți din stări, îmi imaginez că e dificil. Există riscul să se mai dea robinetele peste cap în te miri ce momente?

Da, se mai întâmplă, oameni suntem. Uneori mai controlăm tumultul, alteori nu ne iese. Mai mult nu. Emoțional, sunt destul de labilă. (n.r. surâde)

 

Ai vreun hobby din ăsta care să te liniștească?

Îmi place foarte tare să călătoresc prin lume, să mă plimb prin parcuri, păduri, sunt dependentă de natură, mă plimb mult cu Pascal, maidanezul meu pur sânge, îmi place să stau și să ascult o muzică bună, să citesc, să mănânc ceva dulce, încă mă bazez pe aceste mici plăceri ale vieții. Nu-mi trebuie prea mult să fiu fericită. Desigur, reciproca e la fel de valabilă. Una-două mă nefericește câte ceva… dar să nu insistăm în zona asta, să stricăm acest interviu atât de luminos.

 

 

Bine, atunci hai să terminăm optimist.

Hai, hai!

 

Dacă nu mai sunt alte foste Marii Obretin cu care să discut… cred că nu mai sunt…

Să mai lăsăm loc și pentru mister! (n.r. râdem)

 

Care e cuvântul care n-ai vrea să-ți lipsească, ca senzație, în nicio zi a vieții tale?

Bucuria.

 

Foarte frumos, așa să fie! Săru’ mâna.

Cu drag! (n.r. surâde)