Voicu, mulțumesc că ai acceptat invitația mea! Cum îți spuneam, calitatea din care aș vrea să vorbim astăzi este de fost necunoscător. Aș vrea să te întreb așa: când nu cunoșteai teatrul și jazzul, ce cunoșteai?
Wow, mi se părea că cunosc destul de multe. Am citit de mic foarte, foarte mult, destul de anarhic, de neaplicat, literatură rusă, mai ales sovietică – ți-aș spune pentru început, să fie și mai jurnalistic, așa – bună, foarte bună, începând de la Șolohov, umoriștii Ilf și Petrov, până la Așa s-a călit oțelul al lui Ostrovski, trecând prim Mama și Copilăria ale lui Gorki și mergând mai departe. Au fost cărți de căpătâi. Literatură germană, de asemenea, foarte multă. Datorită acestor cărți credeam că știu foarte multe. Mai puțin m-am preocupat sau am realizat sau am făcut efortul să văd că uitându-te în jur poți să cunoști mult în plus față de cărți.
Am citit câteva interviuri cu tine și n-am putut să nu sesizez că ești un om contrapunctic, la modul că: părinții tăi au fost comuniști, dar bunicul tău era de dreapta; în tinerețe arătai a intelectual liber, dizident, foarte boem, dar lucrai ca excavatorist, deci erai om al muncii; înrăit al cititului, cum ai spus, n-ai făcut nimic în sensul ăsta filologic, academic; ai fost bine așezat în regimul comunist, pe de altă parte ai fost printre primii care au deschis ceva privat după ’89; n-ai avut preocupări teatrale în tinerețe, dar ai inițiat un loc cultural cu totul și cu totul aparte. În jocul ăsta de X și O, care e linia comună?
Cred că, repet, fără să conștientizez când eram puști și doar acum, post factum, cred că a fost căutarea libertății – inclusiv individuale. Spun „inclusiv individuale” pentru că, puști fiind, am început să mă gândesc la libertatea socială, la lucruri politice, la nedreptate, la exploatare, la exploatatori. Și mă vedeam, într-un fel sau altul, luând parte la această luptă – nu comunistoidă, ci socialistă, de stânga, cvasi-marxistă, în măsura în care, atât cât îi citisem pe Marx și Engels (nu foarte mult și iară nu foarte aplicat), eram clar în acord cu ideile lor. Probabil că figura mea, cum ai spus tu…
Boemă, puțin hippie.
… venea dintr-un envie personal – repet, neconștientizat – de a mă simți liber. Pe șantiere puteai fi foarte liber, inclusiv cum purtam eu plete și barbă, asta printre altele, doar cât să-ți dau un mic semnalment, un apendic.
Și trecerea către mediul privat cum s-a produs?
În timp ce vroiam să fiu liber, îmi dau seama că de fapt vroiam să fac ceea ce-mi place. Ceea ce-mi plăcea se pare că era să fiu liber și, în același timp, să am preocupări care să mă bucure. Și o preocupare foarte importantă a fost aceasta a cititului asiduu. Și după așa-zisa Revoluție, ca să spun așa, deși sincer să fiu mă vedeam un viitor sindicalist – veneam, de altfel, din câmpia muncii –, uite că libertatea asta mi-a schimbat total direcția. Și posibilitatea pe care am avut-o, aceea să primesc de la niște rude din străinătate 3000 de dolari, dacă nu mă înșel, pentru a-mi lua o mașină, m-a făcut ca împreună cu prietenii cu care eram în zonă, mai apropiații, să mă gândesc brusc la altceva, să mă gândesc la o mică cafenea.
Îmi plăcea să miros cafeaua, să beau și să miros cafea. Deci o chestie bazată pe cafea, care apoi m-a dus un timp la a face, cu ajutorul unuia mai priceput, unui om de afaceri chiar, niște importuri de cafea, nu în nume propriu, dar să mă ocup de vânzare, chiar și engros, de cafea. Treaba asta mi-a adus cele câteva mii de euro care, la un moment dat, m-au ajutat să dezvolt ceea ce începusem cu Cafeneaua Alvorada, care era pe undeva prin Crângași. Apoi a fost barul de la Arhitectură, cel de jos, din Institutul de Arhitectură, și undeva în ’94 această bruscă întâlnire cu spațiul din Green Hours, pe care îl gândisem tot ca o cafenea, dar care – vezi, poate îmi lipsea chestia aceasta – să aibă oareșce apanaj cultural. Și de la asta a pornit tăvălugul vieții. (n.r. surâde) Am împlinit 26 de ani.
Mulți înainte!
Merci.
Care a fost primul lucru – și mă refer efectiv la primul lucru – faptic, nu idee de viitor, primul lucru pe care l-ai făcut tu după Revoluție?
M-am dus la… Ah, ar fi o poveste prea lungă cu aventurile mele din timpul Revoluției, micile mele aventuri, dar care hai să spunem că au reflectat și marea aventură a așa-zisei Revoluții. Și datorită aventurii proprii îi zic „așa-zisă” Revoluție. Dacă trecem peste asta…
Hai să trecem. Putem, da.
După Revoluție, pot să spun că m-am întors la lucru, adică m-am dus pe munte, că lucram cu o echipă de geologi în zona Sfântu Gheorghe, în zona secuimii, și chiar îmi plăcea tare acolo. Tot ca un punct jurnalistic, vezi dacă-l pui sau nu-l pui. Undeva în martie mă aflam la Viena, într-o excursie la rude. Și în timp ce eram în Viena, mi-aduc aminte că mâncam un șnițel vienez lângă fabrica de cafea, că așa am apucat să mă ocup de cafea, că-i știam pe cei de-acolo.
E, și am văzut la televizor acolo, neînțelegând germana – știu germană câteva sute de cuvinte pe care nu le pot alătura în fraze –, am văzut ce se întâmpla la Târgu Mureș. Probabil că știi și tu ce se întâmpla, cu Sütő András, scriitorul maghiar, cu ochiul care părea scos, deci răzmerița din Târgu Mureș… Am plecat urgent, mi-am scurtat călătoria, am plecat urgent spre țară.
Și am ajuns pe munte, unde poate pentru prima oară, sau de fapt a doua oară, că prima oară a fost pe drumul de întoarcere în Ungaria, unde mă simțeam mai mult sau mai puțin urmărit de maghiari – ce rapid îți poate induce o chestie din asta când vezi așa ceva la televizor. Într-un mic băruleț maghiar mi s-a părut că cei de acolo au ceva cu mine. Am cerut o cafea și mi-au dat un deget de cafea. Veneam de la Viena, unde când ceri o cafea îți dau o ceașcă, un melanj sau ceva de genul acesta. Acolo mi s-a dat efectiv un deget de cafea, iar acasă beam cafea ori făcută la ibric, ori à l’américaine.
Și mi-am spus atunci: „e clar, s-au prins că sunt român și vor să mă provoace.” Astea erau gândurile mele de om altfel pașnic și altfel neavând nimic cu maghiarii. Din contră. Și am ieșit așa, tiptil și foarte bățos de acolo, m-am suit în mașină și am fugit! Și la Arad, la niște prieteni, când le-am povestit chestia asta – „uite ce-am pățit, pentru prima oară am avut o problemă cu maghiarii” –, au început să râdă de mine. Și m-au dus la o cafenea nouă de acolo, de prin Arad, și mi-au zis „cere o cafea!”, și am cerut o cafea și mi s-a adus un deget. Și așa am învățat ce înseamnă espresso stretto. (n.r. râdem) Eu pe-atunci habar n-aveam de acest lucru, și am zis că mi-au dat acel deget de cafea ca să zic eu ceva că de ce și apoi să…
Să vă încăierați pe-acolo.
Asta a fost prima oară, cum ziceam. Iar a doua oară a fost imediat după, că-mi luasem concediu fără plată ca să plec în străinătate, parcă. Îți ziceam că m-am dus pe munte în zona Sfântu Gheorghe, unde am avut a doua și ultima aventură de acest gen. Veneam după vreo trei zile de stat cu corturile pe munte împreună cu un alt coleg, și ăla pletos și bărbos, și am intrat hămesiți de foame într-o crâșmă, într-un underground dacă vrei, ca un fel de Green Hours, dar din ăla țărănesc, să mâncăm ceva.
Și în momentul în care am intrat – dar nu era foarte ușor să ieși, da? – mi-am dat seama că suntem înconjurați de vreo 40 de secui. Asta era pe la sfârșitul lui martie. Și mi-am zis: „nu e bine ce căutăm noi aici.” Eram și ciudați, cu rucsace și destul de slinoși, așa. Și ne-am dus până la bar să ne uităm. Și am spus ceva de genul „n-au!”, ca să ne putem întoarce. Și ne-a oprit unul, un moșulică la 60 și ceva de ani (n.r. surâde), cam vârsta mea de acum, cu accentul lui de-acolo: „Ce-i cu voi aici?” Și noi, cât se poate de cu tact și timizi: „Am vrut să mâncăm.” „Hai la masă la noi!” Și am stat la o masă cu vreo 7-8 secui din ăștia și ne-am împrietenit cu ei, au scos pălinca, nu mai știu ce…
Frumos.
Și secuiul ăsta de 60 de ani ne-a spus o chestie, și acum mă emoționez când îmi aduc aminte: „Spuneți, când vă întoarceți voi la București: Uite, prostul ăsta e fii-miu, pădurar acolo! Ioșka este nu-știu-ce. Boul ăstalalt e român, e prieten cu noi de 20 de ani. Nu sunt probleme aici! La voi sunt problemele.”
Hmm…
Real. Așa s-a întâmplat. Deci, asta făceam după Revoluție. După încă o tură la Viena, atunci am primit banii probabil, sau atunci m-am hotărât… Cred că am fost să-mi întreb rudele dacă e posibil să nu-mi cumpăr mașină și să fac altceva cu banii de la ei. Și au zis: „Sunt banii tăi, fă ce vrei cu ei!” Iar după aceea am terminat, în aprilie mi-am dat demisia și în iunie, 15-16-17 iunie, aveam această primă cafenea care se numea Alvotida, nu Alvorada. Sau se numea Alvorada și firma se numea Alvotida, pornind de la anagramarea Alvoradei cu numele noastre, celor trei care ne apucaserăm să facem treaba asta: Ticu, Dan și Voicu. Voicu, Ticu, Dan. Și așa s-a petrecut schimbarea. În iunie, în loc să fiu sindicalist, eram…
…Patron?
Cvasi-capitalist, să zicem.
O frustrare personală, un gol mai mic sau mai mare pe care n-ai putut să ți-l împlinești până acum.
Cred că-s destul de multe. Nici nu știu, m-ajuți tu.
Poate nu neapărat personală, atunci. Artistică, profesională, nu știu, legată de…
Mda… Se leagă tot de un fel de lipsă a mea, de o dezordine prea mare, și interioară, și exterioară. Și pe chestia asta, o lipsă de observație sau de înțelegere, uneori, a unor oameni, nu în sensul că nu i-am înțeles pe ei, ci că n-am înțeles că relațiile cu oamenii sunt mult mai complexe decât „suntem prieteni”, „suntem împreună”, „cu dușmanii ai de luptat” etcetera.
Adică există și zone gri între toate astea?
Probabil aceasta, da. Conștientizarea faptului că în relațiile umane există foarte multe zone gri. Mi-aduc aminte că am avut conflicte cu unii, hai să le spunem tovarăși de afaceri. Dar uite, există unul cu care am rămas foarte bun prieten și-acuma; practic m-am despărțit de el pentru că tot îmi spunea: „Hai să lăsăm loc!” Nu pricepeam, n-am priceput. După doi, trei ani am priceput, de-abia după ce am terminat cu el am înțeles ce înseamnă să lași loc. Întrebam cutare, așteptam să mi se răspundă clar ceva, nu să rămână ceva aproximativ. Acest „a lăsa loc” face parte din oameni.
Pe el îl înțeleg acum, așa funcționează, își lăsa loc nu ca păcălească sau să înșele pe cineva, ci își lăsa loc pentru a-și lua timp de gândire. Acest prieten al meu – îi dau numai prenumele, Radu îl cheamă –, un foarte bun prieten, chiar dacă ne vedem relativ rar, de câteva ori pe an, pe el îl consider persoana cu capacitatea de concentrare cea mai puternică pe timp foarte îndelungat.
Pe care o știi tu, din toți pe care îi cunoști.
Da, din toți pe care-i cunosc.
Un titlu mare.
Datorită acestei chestii, post-factum și în timp, am realizat că a-ți lăsa loc nu este nu este o compromitere, ci este eventual un compromis necesar uneori, inclusiv în niște acțiuni, inclusiv în relațiile cu cei din jur. Nu știu dacă am fost foarte explicit.
Cum să nu! Hai să construim o mică utopie. Ai prins multe timpuri, cunoști mulți oameni, ai fost în multe locuri. Ai prins și valuri culturale, sociale. Descrie-mi o lume care ar avea cele mai bune lucruri, lucrurile de care ți-e dor sau care ți-au priit din toate timpurile astea. Sau valori din toate timpurile astea.
Mihai, nu există. Spre așa ceva doar tinzi. Dacă îmi spui ca vârstă, dacă îmi spui ca vârstă la care am trăit și cum mă simt, o să spun că vârsta de 17 ani și ce-a fost în jur mi-e cea mai apropiată. Și-acuma, uneori, mă văd ca la 17 ani, sigur, conștient de faptul că au trecut de zeci de ani. Mi-e dor de vârsta de 17 ani, când cred că sugeam ca un burete tot ce puteam, da’ e adevărat că foarte multe din cărți, iar pe chestia asta n-am reușit să experimentez unele lucruri și practic.
Deci, vârsta ar fi 17 ani. Cărțile ar fi instrumentul, să zicem. Anii, ce ani ar fi? Poate nu neapărat anii în care ai avut 17 ani…
Ar fi tot anii ăia, așa cum erau ei. Când eram puști, 17 ani, în jurul vârstei ăsteia. Numărul meu norocos mi-l consider, deși n-am câștigat vreodată cu el, dac-am jucat la Loto de 10 ori toată viața (n.r. râdem), numărul meu frumos a rămas 17. Dacă am să joc la Loto, 17 e sigur acolo. După așa-zisa Revoluție, s-a schimbat total experiența mea și am început să am apetențe mai aplicate pentru ceva practic, însemnând, dacă vrei, „construcția” a ceea ce a început întâmplător în Green: intersecția dintre alimentație publică și cultură.
Deci, după aceea s-a transformat chestia asta într-o lume pe care mi-aș fi dorit-o, mi-aș dori-o, spre care tind, pe care la un moment dat am și crezut că am realizat-o sub o formă în Green și în zona comunitară Green, cum o credeam… Dar comunitatea aia nu există, există momente de comuniune cu unii dintre artiști și unii din public, dar nu o comunitate în sensul de sudat, „arhitecturizat” și solid.
Nu s-a cristalizat.
Nu. Prea multe impulsuri individuale și în același timp prea mare delabrare socială și, în ultimul timp, politică. Plus presiunea pe care o urăsc de mic și continui să o urăsc – în fine, pentru mine cuvântul „a urî” este acum mai moale un pic – s-o dușmănesc, ca să nu spun „s-o urăsc”, presiunea comercială. O lume fără presiune comercială, care să nu aibă în față ca filosofie profitul, este o lume…
Să înțeleg că nu-ți plac banii? Ca idee…
În niciun caz ca scop. Sunt un mijloc. Îmi doresc să n-am probleme materiale, să nu-mi fie foame, să am unde locui, să am o cutie pe patru roți care să reprezinte un mijloc de locomoție. Nu mai am voie cu bicicleta (probleme cu coloana) și mi-e teamă că nu mai sunt foarte sigur pe picioare mele chiar pentru trotinetele astea electrice.
Câte nașteri a avut Green Hours și, implict, Teatrul Luni?
Da, mișto, mai multe nașteri. Prima a fost pe 1 septembrie 1994, deschiderea oficială a bărulețului de jos, a clubului care încă nu era club, era bar. Rapid, după aceea, am reușit să identific, să mă întâlnesc cu un profesor, cred că era de chimie, care cânta la ghitară și pe care îl chemam să cânte de două ori pe săptămână câte o oră în Green, în timp ce oamenii consumau acolo. Chestia a plăcut, așa cum mi-a plăcut și mie, a plăcut și barul și muzica, care era altfel față de alte baruri, puține la vremea aceea. Mai apoi, aș putea spune că s-a născut prin concertele de jazz, în 1995 i-am zis Bar Jazz Green Hours, iar dup-aceea am tăiat „Bar” și am scris Club Green Hours. Aceea a fost o a doua naștere.
O a treia naștere a început cu ziua de joi în care se cânta regulat live. Au năvălit artiștii, au început să se înmulțească zilele cu live, mai multe seri pe săptămână. Și-apoi, spre sfârșitul lui 1995 parcă, datorită Mihaelei, cumnata mea, ea mi-a propus și eu am zis da, în pauzele celor trei seturi de jazz care se derulau atunci în timpul unui concert, de două ori, în pauze, existau și mici sketch-uri actoricești ale Mihaelei cu Liviu Pancu, acum în Târgu Mureș, cred că director la Târgu Mureș sau așa ceva, cu Csaba Irinel, Mihaela Băilescu, dacă nu mă-nșel. Nu mai știu care mai erau.
După care au venit, nu mi-aduc aminte în ce context, când nu puteau ei, au venit Dragoș Bucur cu „Boogie” Dumitrache. Chestia a mers – mai am încă afișele originale, care erau făcute de mână de scenografa Oana Botez. Și pe afișe era scris: în pauze, 2 x 7 minutes acting performances. Apoi, Mihaela și frate-miu au adus-o o dată pe Erzsébet Fülöp, care a făcut, ca studentă cred, un „Momo”. Apoi a mai fost ceva, m-am întâlnit cu Maia Morgenstern în club, în Green, și m-am dus la ea să-i propun ceva.
Și a făcut Chantan au lait.
Și a făcut acel Chantan au lait. Maia a scris de curând ceva frumos pe Facebook despre Chantan. Mi-a readus aminte de Dorina Crișan Rusu. Dorina fost prima noastră angajată, la un moment dat. Ce s-a întâmplat, nu îmi mai aduc aminte, ori că au dat-o afară de la Național, ori că a trebuit să-și dea demisia, s-a certat cu cineva. Și a fost primul nostru artist angajat, și-a făcut carte de muncă la Green Hours. Iar al doilea artist angajat a fost, undeva prin ’98-’99, Ada Milea, care și ea e plecată din Târgu Mureș. (n.r. surâde)
Da, iată că e ceva cu Târgu Mureș.
Ada a venit la București și am angajat-o aici cu acte… Și acum îmi pare bine, pentru ea și pentru mine. (n.r. zâmbește)
Eu am numărat cam trei nașteri mari până acum, din câte mi-ai zis tu. Ar mai fi?
Da, mai sunt. Hai să le punctăm: este nașterea de după 1 septembrie și nașterea clubului de jazz; este nașterea teatrului care a „gestat” prin aceste „2 x 7 minute acting performances” până la spectacolul produs de Maia cu Dorina Crișan Rusu; după care au venit Coca Bloos, Mihaela Rădescu, și apoi au început să vină artiștii. Aș putea spune că a doua naștere a Teatrului LUNI, nu a Green Hours-ului neapărat, a fost momentul în care, în ’99 cred, am făcut o gală care ar fi trebuit să fie închiderea Teatrului LUNI, pentru că pierdusem sponsorizarea Conex, pe care eu o credeam pe viață pe vremea aceea. Am început gratis cu actorii, iar după ce am primit sponsorizarea, îi plăteam cu 100 de dolari prestația. În fine, în teatru erau câte doi-trei artiști, la modul acesta.
Și apoi nu te-au mai sponsorizat, deci n-ai mai avut cu ce.
N-am mai avut. Mă rog, am mai dus-o vreo câteva luni. Dar barul nu scotea banii pentru artiști, că aveam spectacole sau concerte de cel puțin trei ori pe săptămână. Cred că prima oară am început să scad la 50 de dolari sau la ceva de genul ăsta la muzicieni, care erau mai mulți. Iar la un moment dat am organizat o gală. La acel moment aveam șapte spectacole, dacă nu mă înșel, în stagiune. Și am vrut să fac o gală de închidere.
Dar atunci Maia, Coca Bloos, Dorina Crișan Rusu, Mihaela, cărora li s-au alăturat și Roxana Guttman și Rudy Rosenfeld și… nu mai știu cine mai juca, m-au convins să nu opresc și să continui, și au venit un an, un an și jumătate gratuit, până când ne-am mai pus un pic pe picioare, până am început din nou să pot să dau, de-atunci, niște indemnizații. De ținut cont că până-n 2000 intrarea era liberă, nu aveam bilete.
Apoi, am introdus o consumație minimă. Am început cu 12 lei consumația obligatorie în momentul în care era un spectacol sau un concert, și am ajuns la maximum 18 lei, undeva prin 2001-2002; după care am pus acele tichete artist charge în care ceream o sumă la intrarea la spectacol, am început tot cu 12 lei, sumă care era dedicată artiștilor. Dar care, chiar dacă erau 50-70 de oameni – gândește-te la capacitatea noastră –, însemnau un maxim de 900 de lei. Hai să spunem că atunci aveam destul de plin tot timpul. 800-900 de lei care se împărțeau, însemnau practic dublu decât acum, dar se împărțeau la între trei și șase oameni, după cum se juca/cânta. Asta a fost a doua naștere a Teatrului LUNI.
Iar re-nașterea cea mai dramatică a fost după momentul în care era chiar gata să moară Green-ul. Atunci când s-a imixtionat în club o mică grupare de mafioți din zona alimentației publice, cei cunoscuți sub numele Comandante, El Grande Comandante, El Comandante Junior etc – chemați de mine, nu ca atare, evident, ci încercând să schimb managementul și să mă opresc din a conduce și barul. Nu mai făceam față, probabil nici fizic, nici psihic, poate și din cauza schimbărilor care aveau loc și pe care nu reușisem să le intuiesc, mai ales în zona barului. I-am chemat, și… au încercat să acapareze spațiul…
Am reușit însă, chiar cu trei luni de pauză în Calea Victoriei, să jucăm și să ținem concerte la bazinul Dinamo, unde am făcut polo înainte, da. Apoi să recuperăm prin proces spațiul deja clasic. Și asta a fost noua (re)naștere a Green-ului. Acum, fără să exagerez, pot să spun că de mai bine de 25 de ani, Green Hours a funcționat neîntrerupt. Atunci, în 2013, am învățat și încropit…
În 2013 a fost momentul cu Comandante?
În 2012, în iulie a început. Povestea e dificilă. Le-am blocat spațiul, ca să nu mai poată intra ei. A fost recuperat legal în aprilie. Practic, din 23 decembrie până mijlocul lui aprilie am funcționat deasupra bazinului Dinamo. Și-atunci am inventat, ca să zic așa, acel Green Hours ITINERANT, am început să ieșim programatic în alte spații. La început, pentru că trebuia să găsim soluția de a funcționa în continuare, iar mai încolo pentru că ne-a plăcut ideea să ieșim și prin alte părți, să exportăm chestiile noastre cele mai bune, în sensul de cele care ne erau acceptate în alte spații. Una din activitățile pe care încercăm să le ducem mai departe este acest Green Hours ITINERANT.
Sună foarte bine. Ce le ziceai adulților când te întrebau ce vrei să te faci când o să fii mare?
Cred că prima oară am vrut să mă fac milițian, după ce am citit Unchiul Steopa, milițianul, o carte pentru copii, tradusă din Rusia sovietică, cu un milițian înalt și simpatic, așa de înalt că schimba becurile de la semafor, și trecea bătrânele strada (n.r. râde), și ajuta copiii și se juca cu copiii. Cred că atunci am vrut să mă fac milițian. După care am crescut și mi-am dorit să fac Sociologie, dar n-am învățat, din păcate, matematică. Trebuia analiză matematică și eram bâtă, și am picat. Am vrut să dau la Istorie, stai, cum îi spunea, nu era Facultatea de Istorie, era Istorie-Psihologie, Istorie-Sociologie, nu-mi aduc aminte cum era, dar facultatea era la Iași și mi-am dat seama că, oricum, nici pentru acolo n-am învățat.
Și-apoi am plecat pe șantiere. Și pe șantiere am început să-mi pun problema, tot citind, dacă n-aș putea să fac Jurnalism. Și mi s-a pus de Jurnalism când, la Canal, citeam o foaie, mai am încă foile acelea, că le-am păstrat, era o foaie a Șantierului Național al Tineretului… Era atât de grav ce se putea scrie acolo. Fraze de genul: „Brigadierii, cu piepturile goale, înfruntă vânturile Dobrogei și construiesc etcetera”. De niște jurnaliști care au scris mult timp, inclusiv după Revoluție. Aceiași jurnaliști.
Și ți s-a luat.
Și mi s-a luat și de asta. Mi-aduc aminte că am scris o scrisoare… Pe vremea aia se scriau scrisori cu mâna. I-am scris lui taică-miu că am învățat să urăsc ziariști. Nu ziariștii, articulat, ci ziariști. Iar apoi am intrat într-un dolce far niente de șantier. Am fost pe șantier din ’76, practic, până-n ’85. Și-n ’85 am intrat într-o echipă de geologi, nefăcând Geologia, adică doar ca tehnician, și am lucrat cred că până-n aprilie 1990. Era o stare în care trăiam de azi pe mâine, mergeam la București și mă întâlneam cu prieteni, sau îmi făceam prieteni pe șantier, mai încolo la munte. Am rămas cu mulți buni prieteni din toate aceste locuri.
Viața cu soție și copii. Ai fugit în mod intenționat de norme sau n-a fost să fie?
Probabil că tot zăpăceala asta exterioară și interioară m-a făcut să nu mă leg clar. Când am fost legat mai clar am luat-o și în barbă, cum se spune. De fapt, de-așa ceva se leagă plecarea mea nouă din București, unde lucram pe șantier. Plecarea mea pe munte e în urma unei asemenea pățanii amoroase, licențios spus așa. Am crezut, ca tot omul, că o să mi se întâmple, că o să existe soție, și copil chiar. Dar nu era un gând asupra căruia stăteam.
Era ceva ca pentru viitorul mai îndepărtat. Vag.
Da, un fel de „că așa e normal”. E ceea ce va trebui să se întâmple. Nu s-a întâmplat.
Unora le place jazzul. Și altora ce le place?
Unora le place jazzul, unora le plac cărțile, unora le place teatrul. Și foarte multor oameni, din păcate foarte multor, din ce în ce mai multor tineri, mi se pare, nu le place nimic din ceea ce nu se poate cumpăra rapid, consuma rapid și etala în grupurile în care funcționează. Vorbim de ceasuri, țoale, acești blugi pe care îi dușmănesc (n.r. râdem), nu-i mai urăsc, tăiați din fabrică…
Eu, când eram puști, undeva pe la 14 ani, am primit de la mama niște blugi noi cu care am avut grijă să cad în bazin la Dinamo, ca apoi să fiu nevoit să-i patinez un pic, pentru că noi și scorțoși nu-mi plăceau (n.r. râd). Era perioada hipioată. Deci, ’55-’65-’69, da, undeva prin ’69. Dar de aici până a-i rupe, nu. Și, oricum, dacă îmi rup eu blugii purtându-i, da; și pot să înțeleg și un puști care-și rupe blugii că vrea să fie așa.
Nu pot să înțeleg să se ducă la magazin, să dea niște bani ca să i se dea un fake – este fake avant la lettre, știi? – ca să se îmbrace cu niște blugi-zdrențe tăiați dinainte. Atunci, în perioada socialistă, în zona de aici, era ideea că, iată, avem blugi demult, deci au apucat să se patineze, să se rupă. Am avut prieteni, cred că și eu am făcut-o, mai dădeam cu o cărămidă pe ei, când nu vedeau părinții noștri.
Se mai albeau în genunchi cu o cărămidă, o piatră specială parcă…
Nu, asta poate mai târziu. Atunci cred că mai dădeam cu o cărămidă pe pulpe, pentru a arăta că ți-e comun să porți blugi și nu că i-ai scos din cutie acum. Dar a-i cumpăra ca atare, când e vizibil că sunt noi, când chiar se laudă că sunt noi… Cam asta este: unora le plac blugii rupți, cumpărați de la magazin.
O anecdotă, o întâmplare, o poantă din viața ta, grăitoare asupra felului în care te înțelegi cu sistemele.
Aoleo, nu știu! Sunt câteva, dar nu-mi dau seama. Uite, erau anii ’80, ’78-’80, lucram la Șantierul Național al Tineretului și am făcut cerere de plecare în străinătate. Asta e ca o anecdotă, nu știu dacă am povestit-o ca atare. Am făcut cerere la Comitetul Oamenilor Muncii ai Șantierului Național al Tineretului să plec în străinătate la rudele mele. Frate-meu plecase cu un an înainte, reușise ca actor, a reușit.
Am zis „ia uite că se poate”, hai să fac și eu cerere! Și mi-a venit un răspuns de la C.O.M. Cu aproximație de 95% rețin acea hârtie la care m-am uitat de zeci de ori: „Stimate tovarășe Rădescu, în ședința Comitetului Oamenilor Muncii din ziua x, s-a analizat cu atenție cererea dumneavoastră și nu vi s-a aprobat. După ce dumneavoastră veți cunoaște bine țara noastră, veți putea pleca și în excursii în străinătate.” (n.r. râdem) Și mi s-a pus o pâclă de dușmănie și de…
Ce motiv imbecil!
Nu numai că erau imbecili, erau și răi și ironici în momentul acela. Și m-am dus în audiențe, am vorbit, și acolo au fost aventuri. Întâi m-a primit directorul mare al Canalului, Sorin Grünberg îl chema, arăta ca un domn. Căruia i-am spus că mi se pare aberant, iar el mi-a zis să vin după câteva zile. După care n-a mai vrut să vorbească cu mine. Așa că le-am făcut celor de la Comitetul Oamenilor Muncii o scrisoare, o contestație super-ironică și dură. Eram conștient că am dreptate!
Printre altele spuneam că sunt gata să dau concurs de geografia patriei cu oricine a plecat de la Canal în străinătate în concediul trecut. Știam că directorul Sorin Grünberg și Ivanov, care era secretarul de partid pe întreg Canalul, plecaseră, unul în Grecia, unul în Germania. M-am interesat. Sunt gata să dau concurs de geografia patriei cu ei. Am scris în scrisoare aceea că de mic, de la 3 ani, am fost dus de părinții mei la Tușnad și în zona Carpitus, Sfântu Gheorghe, lacul Ana etcetera. Că am plecat la Homorod cu școala, că dup-aceea am fost cu sportul în diferite locuri din țară, pe care le-am menționat pe toate…
Erai extra-plimbat și le-ai arătat chestia asta.
Am ajuns până și-n străinătate cu sportul, o dată în RDG, o dată în Kiev, o dată în Ungaria, o dată în RFG, în ’73, când aveam 18 ani, la un Campionat European de Juniori. Și că cum pot să-și permită – nu știu dacă a fost termenul ăsta – cum pot emite asemenea răspunsuri. Bineînțeles că nu mi s-a mai răspuns. Și atunci am scris o nouă scrisoare în care am introdus și copia primei, către Comitetul Central UTC.
M-am trezit peste vreo două săptămâni cu o invitație scrisă să mă prezint la CC al UTC. Știu că m-am dus la București, mi-am luat liber, că eram acolo, la Canal. M-am dus la București și am dat peste un tip, îmi pare rău că i-am uitat numele total, deși parcă-l chema și pe el Ivanov, fără să aibă legătură cu celălalt. Era secretarul UTC pe țară care se ocupa cu problemele muncitorilor. Nicușor Ceaușescu secretarul cu problemele studenților în vremea aceea, erau fiecare pe o treabă, erau vreo șapte secretari UTC. Și ăla m-a chemat, a fost foarte interesant.
Mi-aduc aminte că mi-am aranjat cât am putut barba să nu arate rebelă, mi-am strâns părul astfel încât să nu am lațe. M-am dus acolo și… asta e anecdotic, uite. (n.r. râd) Pe strada Onești era sediul ăsta. Am intrat destul de timorat, și era o secretară. Îi spun: mă cheamă așa și am invitație. Îmi spune să stau jos, stau jos cuminte, aștept vreo 7-8 minute, aia intră la el să vadă ce se întâmplă, iese și-mi spune „are o întâlnire, mai așteptați un pic.” Și după câteva minute se deschide ușa, se vede un cap acolo. „Dumneata ești ăla cu concursul de geografie a patriei?” „Da.” „Dă-i, dragă, o cafea!” (n.r. râdem) M-am compensat pe loc, rapid m-a primit, foarte pe scurt am povestit de părinții ilegaliști, bineînțeles, de mine că am fost plecat, că lucrez pe excavator…
Aveai niște date, totuși!
El știa deja de… I-am spus că mi s-a părut jignitor, și-așa, și-așa. Omul a pus mâna pe un telefon pe care-l avea direct cu Canalul, avea telefonu’ lui, a cerut nu mai știu pe cine și i-a băgat în aia a mă-sii. „Băi, sunteți tâmpiți?! Nu vă uitați cu cine vorbiți, cu cine aveați de-a face? Cretinilor!” La modul ăsta… Și du-te înapoi și-așa… Cum trecuse concediul, nu mi s-a mai putut da aprobarea anul acela. Asta a fost în ’79, cred.
În ’80 mi s-a dat plecarea, s-au mirat unii când au văzut că m-am și întors. N-aveam de gând să plec. M-am simțit bine două săptămâni în străinătate. M-am întors cu blugi, și cu Coca-Cola și Fanta pentru prieteni, eram înnebunit de faptul că, uite, acolo poți să-ți iei oricând, să te trezești dimineața să bei Coca-Cola și Fanta… M-am întors cu brichete, vreo 25 de brichete din astea pe care le adunam de peste tot ca să le împart la amici. Asta ar fi.
Interesant. Cine te-ar scrie bine? Dacă ți-ar face cineva un portret sau o biografie.
De cine aș vrea să mă las scris?
Da, da.
Amos Oz, Jonathan Safran Foer, Stefan Zweig, Heinrich Böll, m-aș fi bucurat să …
Lejer. (n.r. râd)
Din România… nu știu.
Și ultima: Voicu la viitor! Ce mai rămâne de făcut? O ultimă lovitură, mică, dar cu răsunet.
Loviturile nu se dau la vârsta asta.
Bine…
Și cred că acum mă țin poate cam prea cu dinții să continui, atât cât pot, ceea ce, cumva, totuși funcționează încă: Green-ul. Să reușesc să ajung să nu mai fac niște compromisuri pe care, în ultimii ani, după aventura cu mafioții de care-ți spuneam, am ajuns să le fac în strădania de a supraviețui cu Green-ul și de a supraviețui ca atare. Nici nu-mi dau seama… Aș aduce o contribuție, dac-aș putea, am încercat dar nu mi-au prea reușit aplicațiile, la întărirea independenței în zona culturală, asta ca satisfacție superioară, dacă vrei, pentru mine. Să-mi folosesc experiența astfel încât să reziste atât Green-ul, cât și alte entități la presiunea economică și politică deșănțată care ni se întâmplă.
Să reziste la această societate care, deși fâlfâie steagul libertății individuale, de fapt dorește să fii băgat într-o cutiuță cât de mică ca un gândăcel, să muncești spre bucuria profitorilor. A profitului în general, care a ajuns un Dumnezeu fără nicio acoperire… Acoperirea ideologică ar fi capitalismul spre care ne avântam, ca pe vremuri, ceilalți… Deci mi-aș dori să continui să-mi aduc contribuția în continuare la o societate care să nu fie cea capitalistă, fără să fie, bineînțeles, malformația cruntă a ceea a însemnat socialismul. Nu ceea ce este, ceea ce a ajuns să însemne. Iar „stânga”, nicăieri, nu a făcut mai întâi de orice, ceea ce cred că e esențialul. Mea Culpa. Drumul ar trebui să continue cercetând cum s-a ajuns la cele ce le știm deja. Apoi pot porni să construiască. Asta e. Cred.
Mulțumesc. Astea au fost.
Bine. (n.r. zâmbește)
