Anghel, defectele care te recomandă.
Eh, asta e o întrebare… Ce faci, m-ai încuiat din prima, mă umilești la prima întrebare? (n.r. râde) Ce să zic, acuma, eu nu cred neapărat în categorisirea calităților și defectelor în formula asta standard. Asta e o calitate, ăsta e un defect, și tocmai de-asta întrebare ta e inteligentă și are sens – ca să nu zic expresia mai nou consacrată în limba română, „face sens”.
Orice depinde de dozaj și depinde de felul în care e utilizat, orice poate fi o calitate sau un defect, orice trăsătură specifică a noastră, a fiecăruia. Îți dau un exemplu: orgoliul. Știu că orgoliul, pentru mine, de foarte multe ori poate să fie un defect, și tot de foarte multe ori poate să fie o calitate. Depinde foarte mult de context și de felul în care eu îl utilizez… îl las să se manifeste, ca să zic așa. Posibil, câteodată, orgoliul să mă recomande pentru casting-uri.
Înălțimea, na, mie îmi place că sunt înalt, da’ s-a întâmplat de multe ori la film, de exemplu, să nu mă recomande înălțimea, pentru că există o proporție între personaje, trebuie să existe, de fapt, înălțimi compatibile. Câteodată, înălțimea m-a ajutat. De exemplu, în serialul „Vlad”, pentru că trebuia să existe această asemănare între mine și personajul care-l interpretează pe Vlad, eu fiind trecutul lui, trebuie să existe o perfectă compatibilitate între înălțime, greutate, culoarea ochilor. Adică să fim cât de cât pe-acolo, cât mai aproape unul de celălalt, ca să fie plauzibilă această transformare, care, oricum, ea e spectaculoasă. Dar cred că depinde foarte mult cine este privitorul. Pentru mine s-ar putea ca înălțimea să fie un defect, pentru alții o calitate. Hai să mergem pe orgoliu, câteodată mă recomandă, câteodată nu.
Un oraș pustiu sau o plajă extrem de animată?
Oraș pustiu.
Când erai mic, credeai…
Am o poveste foarte simpatică cu America. Există – cel puțin generația mea a prins – această fascinație pentru America, mai ales că erau desenele animate în limba engleză și, mă rog, tot cultul ăsta pop-american care venea peste noi. Și aveam impresia că America e altă lume. Da’ în sensul concret, fizic, aveam impresia că ceru-i diferit, iarba-i diferită, aveam 13 ani când am ajuns pentru prima oară. Și am ajuns în Atlanta, am aterizat, după care am luat un avion către Gainesville, care e un orășel foarte mic din Florida. Și aeroportul din Gainesville e ca aeroportu’ din Bacău, adică avionul aterizează, te dai jos din el, nu te preia niciun autobuz, mergi pe pistă până când ajungi la ghișeu.
Și mi-aduc aminte că am coborât din avion, aveam 13 ani – am călătorit singur din România, mă aștepta cineva acolo – și am văzut cerul care avea aceeași culoare, și iarbă ca la noi, și buruieni pe lângă pistă. Pentru mine a fost un șoc cultural atât de mare, am fost atât de dezamăgit, mi s-a părut că s-a frânt o lume, credeam că America e cu totul altceva; compoziția ar fi trebuit să fie alta, iarba ar fi trebuit să aibă cu totul altă culoare, formă. (n.r. surâde) Lucrurile au căzut peste mine și am realizat că, iată, nu e altă lume, este, în multe privințe, foarte asemănătoare.
Refugiul.
Sportul. Am o nevoie foarte puternică de a mă exprima fizic – baschet, tenis, orice alt sport pe care îl practic cu o oarecare abilitate, că nu orice tip de sport mi-e la îndemână – ăsta devine un refugiu. În orice stare m-aș afla, dacă, nu știu, joc, arunc la coș (chiar asta fac de multe ori, am un parc aproape cu un teren de baschet și îmi pun căștile în urechi, șapcă, glugă, și mă duc singur și arunc la coș, că noi nu suntem un popor cu fascinație pentru baschet, suntem mai degrabă pentru fotbal, și-atunci terenul ăla e mai mult gol), e un soi de refugiu, că ești singur cu mingea și cu coșu’. Încerc să-mi imaginez tot felul de ipostaze de joc și…
…le faci față.
Da, da, da. Și e un refugiu din toate punctele de vedere.
Scenariu absurd. De mâine nu mai există sus, mijloc și jos, ci doar o nesfârșită lume periferică, cu zilieri, cerșetori, chiriași, țațe, tâlhari și femei ușoare. Blocată, această lume, undeva la începutul anilor ’90. Cine ești tu în filmul ăsta?
(n.r. râde) Lovitură sub centură! Mă consider un om destul de adaptabil, deci probabil că, oricât de tare aș vrea să spun acum în gura mare că o să fiu contra-curentului, mă gândesc că, până la urmă, tot un pește ceva s-o găsi și pentru mine-n lumea asta. (n.r. râde)
Proiectul care ți-a dat cele mai multe bătăi de cap, care „a consumat” cel mai mult din tine.
Cred că filmul „Perfect sănătos”, prima colaborare cu mama, din perspectiva actoricească, a mea, și regizorală, a ei, la care s-a adăugat și scenariul Liei Bugnar, deci a fost așa, un soi de melanj de familie. Și pe o poveste extrem de personală, care are de-a face cu moartea bunicului meu, o moarte nenaturală, ca să zic așa, ceea ce s-a considerat la vremea respectivă a fi o moarte suspectă – deși bunicul meu era în vârstă, era un om extrem de-n putere.
Și a fost o încercare de a aborda acest subiect din perspectivă cinematografică, o încercare extrem de dureroasă pentru mine. Și a fost cel mai „consumant” proiect, atât fizic, cât și psihic, emoțional; a fost extrem de lung proiectul, că de la gând la producție, la împachetare și la ieșirea lui în lume au fost, cât, vreo 3-4 ani, deci o perioadă destul de lungă care m-a bântuit cu povestea asta.
Rămâne-n continuare o experiență mai degrabă traumatizantă pentru mine, încerc s-o privesc altfel da’ e foarte dificil, e ca un călcâi al lui Ahile, mă apeși pe subiect și e în funcție de dispoziție, uneori s-ar putea să nu mă simt în confort discutând… Oricum, nici nu știu dacă aș putea să mă mai uit la film neapărat, sau dacă aș face-o voluntar, știi? Ceea ce nu se întâmplă cu alte proiecte, să zicem. Dar a fost o experiență extrem de complexă și de utilă, în aparență e doar forma traumatizantă.
Ce-ți spui înainte să intri în scenă?
Ah, nu, nimic, n-am… Am avut șansa să joc destul de mult, și la început o priveam foarte sportiv, știi, eu făcând în adolescență sport de performanță, na, rutina, ritualurile de sport sunt foarte bine înrădăcinate, au devenit a doua natură, sunt reflex la mine. Și asta zic, că la început o luam așa, foarte sportiv, adică cu o mentalitate de competiție, ori aia e o mentalitate destul de greșită… Pe scenă ai nevoie să pornești dintr-un anume punct care e diferit față de sport. În sport trebuie să pornești în relație cu un adversar, adică există o luptă, în teatru ești cu partener, e diferit. În ambele situații ești extrem de receptiv la ce vine din fața ta, dar în teatru ce dai înapoi trebuie să vină cu generozitate, nu cu forță sau violență ca-n sport. (n.r. râde)
Există mereu o primă zi: de proiect, de relație, de job, de orice. Povestește-mi, te rog, o primă zi.
Primă zi? Hmm. Pot să-ți zic prima zi de șofat.
Foarte mișto, zi!
Experiența permisului a fost a doua cea mai traumatizantă experiență a mea. (n.r. râde) Interviul ăsta devine un soi de pe canapea cu –
Freud.
Exact. Ei, mi-aduc aminte că a fost prima întâlnire cu corupția din România, de fapt. Mă rog, am făcut școala de șoferi, ca orice student gata să dea de permis, am învățat, am trecut testul teoretic, acele întrebări grilă la calculator, după care a urmat, evident, examenul practic. Prima oară când am dat examenul practic, șofatul efectiv, a fost limpede o situație în care, din grupa de trei – că erau grupe de 3, așa se dădea – , cele care mai dădeau cu mine au condus vreo 3 minute mașina și au luat cu brio, eu, fiind ultimu’, am condus vreo 45 de minute și am picat la final pentru că un pieton invizibil, pe care numai polițistu’ l-a văzut, ar fi trecut pe trecerea de pietoni, când eu trecusem de trecere de mult.
Asta a fost situația. M-am întâlnit cu teatrul absurdului direct, a fost ceva incredibil, da, erau situațiile alea în care nu trebuia să bată la ochi că trec toți din grupa ta, mă rog, asta am dedus eu dup-aia. Apoi, așteptai foarte mult, dup-aia te înscriai din nou, încă 3 săptămâni până când te programează la sală, după care 2 luni până te programează la traseu, și-a fost o experiență extrem de nasoală fiindcă e dorința aia să conduci, să conduci, să conduci, și a venit foarte târziu.
După care, într-un final, am dat a doua oară, am trecut, am luat cheile de la mașina maică-mii, un Renault Clio, și mi-am luat cel mai bun prieten în mașină și am condus. Mi-era atât de frică prima oară, că veneam de la DRPCIV și am luat-o pe Piața Victoriei. E prima oară când ești în deplina responsabilitate a mașinii și a persoanelor din mașină și… la Piața Victoriei trebuia să fac stânga ca s-o iau spre Romană, și mi-a fost atât de frică – că lumea venea din spate, intri în traficul ăsta bucureștean atât de haotic – încât, în loc de stânga, am tras cât mai mult în dreapta și am ajuns undeva pe la Carrefour Orhideea, zona aia, p-acolo, adică eu aveam nevoie să ajung la Romană și am ajuns la Orhideea, că nu, nu mai puteam.
E, am condus toată ziua cu prietenul ăla al meu, iar noaptea am zis că mergem la o prietenă, colegă de clasă, Ilona Brezoianu, care stătea – era perioadă de vacanță, am impresia, iar celălalt prieten era Cristi Bota, tot actor, deci noi 3 – așa, care Ilona era la Giurgiu, acasă, și-am zis „băi, mergem până la Giurgiu să conduc și eu în afara orașului”.
În noaptea aia a fost cea mai cumplită ceață din toată experiența mea de șoferie, o experiență de cel puțin 10 ani, da, era o ceață care te împiedica să vezi la 3 metri în fața ta, și un drum care, în mod normal, ar fi trebuit să fie o bucurie, s-a transformat într-o corvoadă de neimaginat. Nu știu cât e până la Giurgiu, cred că vreo 60-70 de km, habar n-am, da’ am mers cu 5 kilometri pe oră, deci am ajuns la vreo 4 dimineața la Giurgiu (n.r. râde), pentru că nu puteai, efectiv nu vedeai nimic în față.
Până la urmă am ajuns, ne-am întâlnit cu Ilona, ne-am și întors. Dar nu pot să uit toată experiența aia de drum, zici că eram într-un David Lynch, oricum, părea ca un fel de pedeapsă, eu bucuros, mamă, mergem la Giurgiu, și deodată zici c-a fost Dumnezeu care-a zis nu, voi n-o să mergeți până la Giurgiu, vă dau eu toate condițiile să nu (n.r. râde), și ceață, a și plouat, ăla fiind drum liber, cu 3 benzi. Ziceam „uite, în sfârșit pot să merg cu 80 de kilometri pe oră”. N-a fost să fie!
Nici acum nu înțelegi de ce…
… nu reușim să ne descotorosim de niște mentalități cu rădăcini comuniste, mai ales în educația copiilor. Și văd asta din ce în ce mai des în juru’ meu, copii care sunt crescuți cu frică, cu frica de a spune ceva, de a avea inițiativă, de a avea autonomie, de a avea păreri, de a încuraja diversitatea. Și nu pot să înțeleg cum, în 30 de ani de la căderea regimului, parcă nu ne-am desprins mai deloc de mentalități, că asta e cel mai problematic. Evident că societatea a evoluat în felu’ ei și că, na, acuma-n București sunt 2 milioane de mașini, ceea ce n-ai fi văzut niciodată – ca să ne referim la lucruri pragmatice, concrete –, dar altfel, mentalitățile rămân aceleași. Și asta e dureros.
Anghel îndrăgostit. A iubi nu înseamnă a ne privi unul pe celălalt, ci a privi amândoi în aceeași direcție. O fi având dreptate autorul Micului prinț?
Da. Da! Apropo de iubire, eu cred că a fi îndrăgostit și a iubi sunt două lucruri complet distincte. Pentru mine. A fi îndrăgostit, cel puțin așa cum am experimentat-o eu, e o reacție aproape chimică a organismului, care, pentru o scurtă perioadă de timp, te aprinde. Îți transformă gândurile, comportamentele și acțiunile în ceva aproape nefiresc ție, și e o întâmplare pe care o doresc oricui, extrem de fericită în viața fiecăruia, dar nu e ceva care se poate prelungi mai mult decât durata ei chimică, durata reacției. Dar a iubi pe cineva înseamnă mult mai mult, înseamnă a nu concepe existența ta zilnică fără persoana respectivă, nu neapărat fizic lângă tine, dar fără persoana aia în orizonturile tale, în așteptările tale, în gândurile tale. Deci da, cred că a privi în aceeași direcție este ceea ce poate lega… iubirea.
Care-i relația ta cu rolurile de compoziție?
Aaa, le iubesc! Dacă e să fiu sincer și autocritic, rolurile care-n aparență ar fi foarte aproape de tipologia mea mi-au ieșit cel mai puțin, ori nu mi-au ieșit. În schimb, rolurile de compoziție simt că mă provoacă. E ca la comedia dell’arte, într-un fel, ești mult mai liber în spatele unei măști. Și-atunci, compoziția îți dă posibilitatea să-ți construiești această mască, nu-ți pui o mască, o construiești. Și-odată ce ai găsit masca, îți dai seama că-n spatele ei capeți o libertate inimaginabilă. Mi-aș dori cât mai multe roluri de compoziție, sau poate numai roluri de compoziție.
Ce i-ai spune Anghelului din 2012?
Stai să mă gândesc cum era Anghelul din 2012. Păi… era la facultate, era în anul 2 sau 3, depinde, și a fost una dintre cele mai productive perioade din viața mea. Era perioada în care am făcut primul meu film de lungmetraj, am jucat în primul spectacol de teatru profesionist și am făcut și primul proiect de televiziune, toate-n același timp. Mi se părea, la vremea respectivă, că ăsta ar fi mersul firesc de-acum încolo, da’ viața-ți demonstrează că nu tot ce-ți închipui tu se va întâmpla. Evident că lucrurile se întâmplă, dar nu în ritmul pe care ți-l dorești tu, și i-aș spune să aibă răbdare, să aibă răbdare, că lucrurile se întâmplă în felul lor. Și să nu aibă așteptări mai mari decât e cazu’.
Dar celui din 2032, care va fi, cel mai probabil, un actor deja clasicizat?
Aoleu, nu-mi spune asta, m-ai lovit! Păi, i-aș zice ce-mi zic și mie acuma: să aleg mai mult cu sufletul. Cam asta. Nu știu dacă reușesc asta tot timpul, deci aș vrea ca Anghelul din 2032 să facă o treabă mai bună decât Anghelul din 2019. Încerc s-aleg cu sufletul, da’ nu-mi iese întotdeauna, și-atunci vreau ca evoluția mea să cuprindă și o dezvoltare în sensul ăsta.
