Bună, Mădălina!
Hei, bună!
O întrebare preliminară. Te înțelegi bine cu ai tăi? Vorbiți des?
(n.r. râde) Mamă, ce întrebare preliminară complicată! Ok, dacă mă înțeleg bine cu ai mei?
Da. O să vezi de ce.
Cu mama vorbesc zilnic la telefon, cu tata, recunosc, nu vorbesc zilnic la telefon, n-avem structura asta de relație. Nu-mi dau seama, cred că mă înțeleg destul de bine cu ai mei, comparativ cu alți oameni pe care îi cunosc, da’ nu pot să zic că de-a lungul timpului am avut o relație super fluentă, fluidă, știi tu, tot timpul bine. Am avut și noi problemele noastre, dar de iubit ne iubim foarte tare, așa că trecem peste orice.
Și prima întrebare este… Ce ți-au spus ai tăi că ai ales la tăierea moțului?
Hiii! (n.r. râde) Vai, nu mai țin minte… Țin minte că… Ia, stai c-o sun pe mama!
De-asta te-am întrebat dacă te înțelegi cu ai tăi. (n.r. râdem)
Stai să vedem…
(n.r. Mădă ia telefonul și sună)
*
(n.r. pe durata tonului de apel)
Nici nu știu dacă se știe această informație…
Sigur ați făcut, cred că…
Și eu cred, totuși.
*
(n.r. i se răspunde)
– Auzi mam’, poți să-mi răspunzi repede la ceva? Tu mai ții minte ce am ales eu la tăierea moțului? Nu mai ții minte! (n.r. chicotește) Aha… Stilou… Bani… Altceva? Deci trebuia să mă fac scriitoare, fir-ar, mi-am ratat vocația… (n.r. surâde) No bine, hai că mă întrebase cineva la un interviu. Sunt la un interviu. Bine, ceau, ceau, ceau!
Deci?
(n.r. jucăuș) Stilooou!
Și bani?
Și bani, da. Deci probabil că traiectoria mea ar fi fost de scriitor de succes, (n.r. râzând) dar iată cum m-am ratat cu desăvârșire.
Pe ce dai banii?
Wooow, good one!
Hai că se leagă, nu? Înainte de interviu am vorbit de literatură, tu ai ales stiloul și banii, io nu știam, a doua întrebare e cu banii… Deci, pe ce dai banii?
Da, da, da. În ultima vreme, dau banii pe antichități. Enorm. Cred că 80% din banii cheltuiți pe chestii în afara mâncării, țigărilor – viață, în general, cu facturi și altele –, se duc pe antichități.
(n.r. necunoscător) Ce fel de antichități?
(n.r. cu privirea omului care de-abia așteaptă să povestească despre pasiunea lui cea mare, deși a mai fost întrebat de zeci de ori înainte) Pfaaa!
(n.r. râdem)
Ok, chestia e că eu am fost dintotdeauna pasionată de obiecte vechi. Am o dragoste reală, sinceră și profundă pentru obiectele vechi. Mi se pare că, nu știu, sunt lucruri încărcate de noi, de niște epoci pe care n-o să le mai trăim niciodată, epoci care ne fascinează datorită obiectelor, deși nu înțelegem exact, până la capăt, cum erau oamenii care le foloseau. Și cumva, când le atingi, parcă ți-e mai ușor să-ți imaginezi. „Ah, ok, ăsta era un obiect care făcea parte din daily basis-ul cuiva de acum 100 de ani.” (n.r. aparte) Cred că fac asta și un pic antropologic, acum îmi dau seama.
Spre exemplu, acum o săptămână m-am întors de la Bruxelles, unde am fost la un târg de antichități. Cam asta fac în ultima vreme, de un an jumate, de când m-am chitit pe chestia asta – în fiecare loc în care ajung, merg și la un târg de vechituri.
Ce fain! Și cu ce te-ai pricopsit de la Bruxelles?
E, de la Bruxelles am venit cu… Nici nu știu de care sunt mai încântată! Uite, hai să-ți arăt. Că astea au rămas în portofel. (n.r. scoate o pereche de cercei și o broșă) Ăștia sunt niște cercei din anii ’50, cam așa, cu sidef.
Ce frumoși sunt!
Nu? Dar piesa cu adevărat spectaculoasă este această broșă din anii ’30.
Ha!
Art deco. Vezi, este exact ce știm noi despre art deco, ca estetică. Când îți imaginezi art deco, un Great Gatsby, asta e direcția, asta e estetica.
Sunt superbe.
Îi lipesc 2-3 pietricele, dar o să i le pun. Îmi place foarte mult c-arată a gheață, așa. E rece.
Îmi place că-i robustă.
Și mie. La nebunie. Și uite, știu că e din anii ’30 după formă și stil, e clar art deco, și e clar foarte veche fiindcă unele părți sunt mai deteriorate. Dar există și piese vechi în foarte bune condiții, și-atunci te uiți la sistemul de închidere. (n.r. întoarce broșa) Iată. Sistemul de închidere cu butonaș din ăsta a fost folosit până cel târziu în anii ’40.
Tare, habar n-aveam.
Ulterior s-a schimbat sistemu’ de închidere. (n.r. surâde) Mă rog, citesc enorm despre lucrurile astea, și am ajuns să înțeleg mici chichițe de care mă pot folosi ca să datez lucruri…
Cât de mișto!
Mi-ar plăcea foarte tare să ajung să datez o arie mai largă de lucruri care mă interesează. Deocamdată știu broșe, cercei, anumite decade la haine. Anii ’30-’40 ți-i recunosc dintr-o mie, că-s obsedată de ei. (n.r. râde)
Putem să le facem o fotografie, te rog?
Absolut, bineînțeles.
Gata, am făcut.
(n.r. jucându-se cu broșa) Asta a fost… Bine, el mi-a cerut 20 de euro, i-am dat 6 euro. (n.r. râdem) Și ăștia au fost 3 euro. La ei se negociază.
Totuși, foarte puțin… Pentru cât de vechi sunt. Și nu sunt deloc ultimele chilipiruri.
Nu, nu, absolut deloc. Doar că, la târgurile de vechituri din străinătate, antichitățile abundă. Și sunt la cu totul altă calitate decât la noi – și nu pentru că la noi n-ar fi existat, eu am avut surpriza să descopăr că și noi am avut familii înstărite, bogate, care dețineau obiecte extrem de rare și de frumoase, doar că la noi nu a fost o piață pentru asta, oamenii nu le-au apreciat.
Și s-au pierdut.
Da, și s-au pierdut pur și simplu. Acolo sunt oameni care vin cu mormane de lucruri, înțelegi? Ei nu pun preț pe fiecare obiect. Tu iei obiectu’ în mână, întrebi cu cât îl dă sau cu cât îl lasă, și te înțelegi cu omul. Că ei nu datează obiectele, habar n-au. Broșe și cercei, hai să fim serioși, majoritatea celor care vând pe-acolo sunt bărbați. (n.r. imitând un posibil bărbat-vânzător de antichități) „Băi, oare ce valoare are această broșă din anii ’30?! Ia să mă gândesc!”
(n.r. râd)
Acuma, la modul real, ea ar valora vreo 25 de euro. Forma ei e iconică, e forma aia. E foarte greu de găsit. Doar că nu e într-o stare senzațional de bună. Dacă era într-o stare perfectă, această broșă ar fi fost 100 de euro.
Serios?
Da. Dar așa, na, tre’ să o recondiționezi, nu poți s-o vinzi așa. Dac-aș vrea s-o vând. (n.r. surâzând) Nu vreau s-o vând. Așa, astea fiind lucrurile micuțe. Am mai cumpărat două cuiere, (n.r. zâmbind) da, I shit you not, eu chiar fac asta –
– cuiere?!
Cuiere, da din alea care se atârnă pe perete, știi tu, „cârlige”. De la sfârșitul secolului XIX.
(n.r. pierdut) De când?
(n.r. lejer) Sfârșitul secolului XIX. 1890, maxim 1900. Cu 5 euro amândouă, că am luat două.
Nu cred!
Da, astea chiar erau ascunse, erau într-un maldăr de cărți, un morman de lucruri care n-aveau nicio legătură unele cu altele. Așa… Ce-am mai cumpărat? Un vanity kit, nu știu dacă știi tu, alea cu oglindă și cu perie.
(n.r. mimând cunoașterea) Da, da, să zicem…
(n.r. râde) Și alea tot 10 euro cred c-au fost.
(n.r. râdem)
Niște cutiuțe de bijuterii foarte vechi, că la noi nu se găsesc.
(n.r. râd) Și e păcat!
(n.r. vesel) Da, dacă tot cumpăr bijuterii vechi, măcar să le și pun în ceva period-appropriate. Mi-am mai găsit o pudrieră din piele din anii ’40-’50 și două rame de poze de la începutul secolului trecut. Și după ce am luat toate astea, că încă nu mă uitasem la haine… (n.r. creând suspans) Acum, ca o paranteză înainte de a-ți povesti: în România, la târgurile de vechituri, hainele sunt tip second-hand, le găsești în condiții destul de proaste și, oricum, nu mai vechi de anii ’60, cam așa.
Hainele cu adevărat vechi s-au pierdut la noi, nu ajung, nu sunt considerate de valoare etc. E, și zic hai să mă uit și într-un maldăr din ăla de haine. Și am dat prima oară de o… (n.r. dubitativ, cu aerul unui antropolog care-și cântărește bine spusele) cămașă de noapte, să zicem. Părea foarte, foarte veche, nu-mi dau seama exact din ce perioadă e, dar sigur foarte, foarte veche – că-i cusută de mână și are un anumit model.
În jur de 100 de ani?
Nu chiar, nu, dar până-n anii ’50 e, cam pe-acolo. Și, la un moment dat, am văzut ceva alb, din bumbac. L-am scos. Ca să ne înțelegem, ăsta era un maldăr de haine cu 1 euro bucata. (n.r. direct) Am găsit jupe de la 1900.
Nu cred!
Da! Jupele la 1880-1900, de la jumătatea secolului XIX până la 1900, de fapt, erau din bumbac, albe, cu broderii la bază. Și am găsit una din asta. Și după am mai găsit una. Și încă una. Și încă una. Și am cumpărat 5 jupe și o pereche de pantaloni din ăia, cum să ți-i explic, prin western-urile vechi mai vezi, pantalonii ăia care erau chiloțeii vremurilor. Desfăcuți între picioare, bufanți.
Da, da, da, normal. Chiar din ăia?
Din ăia. Am găsit cu 1 euro. Nici mie nu mi-a venit să cred. Una din cele 5 jupe luate de mine are foarte multe volane la spate, ceea ce înseamnă că este de dinainte de 1880. Și asta are legătură cu fusta – fusta trebuia să fie foarte bufantă la spate. Pe la 1890-1900, asta s-a pierdut. Deci aia e dinainte de 1880. (n.r. cu alt ton) 1 euro, dacă mă înțelegi.
Calumea!
Ar trebui să fi fost minim 80 de euro, ceva de felul ăsta.
Poate chiar mai mult…
Poate chiar mai mult, exact.
Tu te-ai întors cu un tezaur de-acolo. Un tezaur pe care ai dat… cât?
50 de euro toate lucrurile. (n.r. surâzând) Asta fac eu în ultima vreme.
Mădă, ai fost Vera, prietena lui Mo în filmul Mo…
Da.
Și urmează să fii Giulia, sper că spun bine, prietena lui Luca în filmul Luca…
Da.
…care cred că va apărea anul ăsta.
(n.r. jucăuș) Corect!
În spectacolul Stă să plouă, tot așa, foarte bine ești pe relație. Mi se pare că personajul tău de-acolo frânează sau accelerează dinamica întregului cvartet.
Mulțumesc.
E strict impresia mea, dar te întreb: te reprezintă acest „best actress in a supporting role”?
Foarte bună întrebare! Băi, ce întrebare bună… Da, cred că da. Și eu m-am gândit la asta. Și chiar de curând, acum vreo două săptămâni: „băi, eu chiar sunt o tipologie definibilă, etichetabilă, voi rămâne pe asta?” Pentru că n-am avut drive-ul ăla de a prinde rol principal. Câteodată chiar și la casting-uri mi s-a întâmplat să dau casting pe roluri secundare, și să mi se zică că a fost foarte bine și că ar vrea să mă vadă pe rolul principal. „Super bine, hai că poate ne gândim la ea pentru rolul principal!” (n.r. un pic mirată) N-aveam același drive. De a lua.
Mi se părea mai interesant ceva de pe ăla secundar, mă atrăgea mai tare, nu știu de ce. Și de-asta m-am întrebat și eu chiar mai săptămânile trecute, c-acuma sunt într-o perioadă de repoziționare a traiectoriei mele profesionale și voiam să știu asta despre mine. Nu pot să zic c-am ajuns la un răspuns foarte clar, dar, la modu’ retrospectiv, da, cred că mă definește.
Un răspuns sincer. Mulțumesc. Îți ies foarte bine rolurile astea.
Mulțumesc frumos.
Dar mă gândeam – oare „ieșitu’ ăsta foarte bine” e fiindcă asta ți s-a dat? Sau fiindcă asta ai cerut tu?
Cred că e un pic din amândouă. Pentru că am fost de mai multe ori în ipostaza de a da casting-uri pentru roluri principale, dar n-a stârnit același lucru în mine. Probabil că dacă mi-aș fi setat asta, dacă mi-aș fi propus, ar fi început lucrurile să funcționeze și-n direcția asta – na, știi cum e, începi să cauți situațiile, mijloacele prin care ți-ai putea împlini dorința. Adică se prea poate să fi obținut un rol principal dacă îmi propuneam asta, (n.r. accentuat) și dacă îmi doream asta. Dar recunosc că mă interesează foarte tare fix ce zici tu, relația. Enorm de tare. În actorie, pentru mine, aia e cea mai importantă chestie.
2-3 versuri care-ți plac. Dintr-un cântec sau o poezie. Sau… poate chiar 2-3 replici care-ți plac?
Foarte bune întrebări, (n.r. râzând) îmi plac mult.
Săru’ mâna!
Sunt multe, multe. Știu că am momente în care mă gândesc „pfa, ce vers mișto, sau ce replică bună!” Dar e foarte greu să localizez una acum…
Poate una din spectacolul Libretto Solitudine? Zic așa…
Da, e mai bine să alegem așa. Din Libretto, din Libretto… E un moment care-mi place foarte mult pe care-l face Ștefan (n.r. Huluba), la clovni. Avem un episod cu clovni, e momentul în care vine Ștefan și zice „în seara asta facem terapie cu clovni”, și el este îngrozitor de trist și de nenorocit. (n.r. cu voce joasă, sictirită, intrând în personaj) „În seara asta facem terapie cu clovni. Terapie prin râs. Râdeți, vă implor.” (n.r. surâzând) Mi se pare definiția entertainment-ului! Și-mi place și cum o face el.
Mișto!
Na, cred că asta.
Să luăm aminte la următorul dialog fictiv din anul 2045.
Așa!
Nu sunt un actor foarte bun, dar am să dau eu și replica lui A, și replica lui B.
(n.r. râde) Zi.
(n.r. încep să citesc)
– Bă, știți pe cine am văzut ieri-seară în Green Hours?
– Mm, pe cine?
– Pe Mădălina Craiu, frate!
– Să mori tu! Aia de…
– Da, mă, aia! Bă, știi cum era?! Adică… se ținea bine, nu zic, da’ n-o mai recunoști, frățică… Tunsă băiețește, roșcată, și foarte, foarte slabă…
– Hai mă că era slabă și înainte!
– Bă, tu știi cum era?! Ață. Și gândește-te că era îmbrăcată-n alb. Parcă se mai și înălțase, jur… Fuma și râdea distrată la ce-i ziceau unii. Mi-a dat așa, un sentiment ciudat. Adică n-o cunoșteam înainte, dar parcă acum era altă persoană…
(n.r. râde) Ok…
Mădă, de ce ar fi posibil acest dialog? De ce n-ar fi posibil?
(n.r. vesel) Instinctul ferm e că nu prea ar fi posibil acest dialog.
Bun. De ce? Să găsim câteva motive. Erai tunsă băiețește, foarte slabă –
– roșcată…
Fumai distrată, i-ai dat omului un sentiment ciudat.
Da, eram ciudățică, asta e clar. Hai că acum îmi vin motive pentru care ar fi plauzibil.
2045.
2045, deci peste 25 de ani. Aș avea 55 de ani. 54. Aoleu, cred despre mine c-am „treijdeani”.
(n.r. râd)
Așa. 54 de ani. Slabă, roșcată, fumând în Green, fiind ciudățică. Păi, cred că acest scenariu ar fi plauzibil dacă, între timp, nu aș avea o familie. Ăsta-i genul de personaj care aș ajunge dacă n-aș face copii, dacă nu mi-aș propune asta, dacă aș rămâne la un anumit nivel profesional. Dacă m-aș rata un pic. Asta e imaginea pe care o am despre mine dacă m-aș rata, (n.r. râzând) într-un același loc de 40 de ani, tunsă fistichiu și super slabă pentru că, nu știu, țigări și neîmplinire, habar n-am. Da, în zona asta ar fi plauzibil – într-o eventuală ratare, așa voi ajunge. Și ca să mă salvez eu pe mine, m-aș vopsi un roșcat strident…
(n.r. râd) Un roșcat „tineresc”!
(n.r. râde) Da, da, da, exact! Ca să arăt că mai am ceva vână în mine. Și nu e plauzibil pentru că nu-mi propun asta. Nu cred că mi-aș conduce traiectoria înspre încolo. Adică cred că la 54-55 de ani aș fi deja mamă, (n.r. râzând) asta clar, un copil acolo, până la 55 de ani, totuși…
Doamne-ajută!
Doamne-ajută. Cred că aș mai trece prin Green, pentru că e un loc la care țin, și în care merg de când eram puștoaică, de când eram în liceu. E un loc pe care-l asociez cu prietenii mei. M-ai mai găsi în Green, da’ probabil ar fi dup-amiază, aș avea un ceai în față, aș fi cu niște prieteni apropiați, nicidecum cu cineva la care să râd absent. Mult mai intim ar fi. Și n-aș fi roșie în cap, sunt destul de sigură că acea culoare n-aș alege-o niciodată.
Și nici tunsă foarte scurt.
Tunsă foarte scurt ba da, asta este posibil. E o chestie pe care n-o exclud, mă bate gându’ și-acuma. Tunsoarea scurtă n-o găsesc în niciun fel ca pe un rateu estetic. E o alegere. Da’ în niciun caz cu roșu – pe fața mea și pe tenu’ meu, nț, nț.
Deci, da… (n.r. râde) neplauzibil, dacă mă întrebi.
Efectul Umbre în viața ta. Se sesizează șoferii de Uber când le urcă Magda în mașină?
Foarte tare. Ai fi surprins, nu prea!
„Ce-aveți, dragi șoferi de Uber?”
(n.r. în același joc) „Ce-i cu voi, măi?!” Da, bine, eu sunt și foarte tăcută în Uber. Sunt genul de pasager care nu vorbește. Intră și își dorește să se bucure de drum. Și în tren și avion sunt la fel, nu-mi place să vorbesc, îmi place să fie timpul meu cu mine. E printre puținele momente când nu ești conectat la nimic – și e superb, e perfect. Ai voie să fii absent. Și-atunci, cine știe, s-or fi sesizat, săracii, da’ le-a fost aiurea să-mi zică. „E una în spate care nu vorbește, las-o!” (n.r. râdem) În schimb, de două ori am nimerit același controlor la pașapoarte, pe Otopeni, de două ori m-a recunoscut, (n.r. râzând) și a doua oară deja mi-a zâmbit complice.
A sunat telefonul mai des de când cu Umbre?
A, da, că nu ți-am zis care-i efectu’ Umbre în viața mea. Da, ăsta a fost efectul. E o carte de vizită și cred că e normal să fie. Am avut norocul să nimerim într-un cast foarte bun, într-o echipă super talentată, s-au legat lucrurile de așa natură încât acel proiect a confirmat. Și-atunci, în momentul în care un proiect mare merge bine, e firesc să te și recomande. Asta s-a întâmplat și sunt foarte, foarte recunoscătoare acestui proiect.
Te-a răpit „magia ecranului”? A ros ca o molie din acel mister despre care zic unii c-ar trebui să fie al actriței (de teatru)? Te-a dus în mainstream?
Ăsta ar fi un răspuns ingrat – nu, deloc nu m-a dus în mainstream. Dar eu nici nu localizez misterul actriței de teatru.
A, bun, îmi place.
Filmul mă atrage, cred că mă atrage mai mult decât teatrul. Dar din ce punct de vedere? – că-mi place teatrul, e o componentă esențială a meseriei mele. Păi, fără teatru n-aș putea să fac film în felul în care o fac. Teatrul, pentru mine, e o formă de exercițiu pe care n-aș atinge-o în niciun alt context, pentru că e cu răspunsul imediat al publicului.
Mai cred și că e mult mai accesibil – înțeleg că, pentru un public imediat, e mai accesibil să meargă la teatru decât să se ducă la un film românesc, discuția e foarte largă aici. Fac teatru fiindcă îmi doresc să fac parte în continuare din societatea, din comunitatea în care sunt, îmi place să dau ceva înapoi, să fac ceva pentru comunitate, că e, totuși, un fel de a da din tine – faci un om să se simtă bine o seară, și nici nu-i mai departe de atât, și, câteodată, e frumos că e doar atât.
Cu filmul, însă… Mie-mi plac lucrurile tehnice, și îmi place treaba asta de foarte multe departamente și echipe care lucrează împreună pentru a, simply put, pentru a spune o poveste. Știi? Lucrăm ca demenții luni de zile. Zeci de oameni se întâlnesc și-și dau luni de zile din viața lor, energie, investiție, bani, timp, sacrifică lucruri timp de câteva luni ca să spună o poveste. Mie asta mi se pare… E un delir uman foarte interesant, cât de obsedați suntem, cât de fascinați suntem de povești.
Și cum pare total firesc.
Da. De-asta sunt atrasă de film. Implică mai multe departamente, implică mai multe variabile care trebuie să se coordoneze. E mai greu să faci un film bun decât un spectacol de teatru bun. Trebuie să se alinieze mai multe planete. E un proces fin din care mie-mi place să fac parte, îmi place să văd planetele aliniindu-se și dând ceva. Dând o poveste bună, frumoasă. Și-apoi, la nivel mic, mă găsesc nedormind înainte de o filmare, de fericire, de anticipare…
Ca un copil care pleacă în excursie a doua zi.
Exact așa. Dar mă găsesc dormind foarte liniștită înainte de un spectacol de teatru. Și nu-i o chestie urâtă de niciun fel, doar că-i clar că la mine există un motoraș altfel calibrat între teatru și film.
Hmm, frumos zis. Mulțumesc pentru răspunsuri. De-abia aștept să le transcriu.
(n.r. râde) Mulțumesc și eu!
A fost penibil când…
…când am început să dau interviuri. Foarte, foarte penibil. E foarte greu să vorbești despre tine fără filtru, fără mască, și până te obișnuiești, vai de capu’ meu! Cele mai awkward situații. (n.r. râd) E ca și cum te-ai întâlni cu cineva care te intimidează, iar tu spui toate tâmpeniile posibile. Da, mi-a fost foarte greu să mă obișnuiesc cu expunerea, cred că ăla a fost cel mai penibil moment (n.r. râzând) din cariera mea. Începutul interviurilor.
Când te lăsau ai tăi singură-n casă, sau când te despărțeai de un iubit din liceu, sau atunci când, înainte să se inventeze telefoanele astea deștepte, stăteai așa, tu cu tine… Ce vreau să te întreb: care e sau care a fost relația ta cu singurătatea?
(n.r. cald) Băi, jur, foarte interesante întrebările. Felicitări!
Mulțumesc, Mădă! Mă bucur.
(n.r. râde complice) Așa… Mmm… Relația mea cu singurătatea a fost foarte bună până într-un anumit punct, după care a fost execrabilă, după care s-a întors la a fi bună. În ce sens –
– te rog…
(n.r. râde) Da, că sună cam dubios. Îmi plac foarte mult unele lucruri în singurătate, cititul, de exemplu, care e una dintre activitățile mele preferate. Și consider că sunt într-o relație bună cu singurătatea atunci când aleg să citesc, e un marker foarte clar dacă sunt conectată sau nu la mine. Când îmi place singurătatea și citesc, sunt într-un moment bun al vieții. Când nu-mi place singurătatea – ergo, în timp ce sunt singură și stau pe telefon, Instagram, Facebook, chestii din astea care-mi papă 4 ore din singurătate, în loc să fac o investiție corectă cu timpu’ ăla, atunci nu sunt conectată la mine. E așa, un mic barometru care-mi arată calitatea singurătății mele.
Când eram mică, pe lângă că citeam mult mai mult – bine, pe undeva e firesc, că nici n-aveam toate gadget-urile și extensiile astea ale noastre –, îmi plăcea la nebunie să ascult muzică. Băi, dar aveam așa o plăcere, nu pot să-ți explic! Pentru că pick-up-ul era la mine-n cameră, na, ai mei aveau din facultate un pick-up, mi l-au dat mie, toate discurile erau la mine, nimeni nu mai asculta pick-up în casă. (n.r. râzând) Că Doamne iartă-mă, televizor, casetofoane, erau de toate, numai eu foloseam pick-up-ul. Și aveam plăcerea asta nebună să vin acasă, să nu fie ai mei, să fiu doar eu cu pick-up-ul (asta până la vreo 14-15 ani, așa). Abia așteptam să ajung acasă, să fiu singură și să-mi pun Vangelis.
Wow!
Asta cred că n-am zis-o niciodată. Poate doar prietenii apropiați mai știu asta. Și-mi puneam Vangelis și mă așezam pe podea. Și stăteam întinsă pe podea și ascultam Vangelis singură la pick-up. Ăsta era lucrul care mă încărca enorm. Asta-mi doream eu să fac în singurătate. Deci asta zic, aveam o relație bună cu singurătatea. Și dup-aia te ia viața, te iau tot felul de chestii, te deconectezi de la tine, de la ce-ți face plăcere, ce te încarcă, (n.r. râzând) începi să faci tot felu’ de tâmpenii în timpul liber, care mai tare te obosesc. La mine, singurătatea aia bună are legătură ori cu cititul, ori cu muzica.
Superb. Mă bucur mult că mi-ai povestit.
(n.r. râde) Da?
Ești un om de proces, Mădă? Drumul sau destinația? Îți place mai mult ziua de filmări decât seara cu premiera și cu petrecerea?
Da, mult mai mult. Înseamnă că-s un om de proces, atunci.
Cum arată rolul vieții tale?
Cum mi-l imaginez, nu?
Da.
(n.r. râzând) Și asta a picat bine pe cum sunt eu în momentul ăsta. Măi, rolul vieții mele ar fi… Asta se leagă foarte tare de aia cu rolul principal și rolul secundar, și nu mă pot hotărî dacă rolul vieții mele ar fi secundar sau principal, la asta mă gândesc acum. (n.r. râdem) Când mă gândesc ideal la profesie și la ce-mi doresc eu de la ea, mă gândesc că aș vrea să fac filme – sau spectacole, dar în general în direcția de film mi se duce imaginația – care-mi plac mie. Și aici nu mă refer la, cum să-ți explic, nu m-aș bucura să fie blockbuster-ele de Hollywood. Deși și alea îmi plac, unele…
Și mie.
Să-ți dau un exemplu. La Sarajevo, când am fost cu Mo, eu am mai rămas o zi. Și am avut noroc ca-n ziua aia să aibă proiecție toate filmele câștigătoare. Și am stat în ziua aia și m-am uitat la toate filmele câștigătoare. Măi, a fost acolo un film care mi-a rupt creierii. M-a făcut vraiște, m-a dărâmat. A doua zi, la ora 11 dimineața, dacă erau zece oameni în sală, mare lucru. Eram eu și încă 8 oameni și ne-am uitat la bijuteria aia, la filmul ăla senzațional de bun din atâtea puncte de vedere.
Ce film?
Se numește And Then We Danced, este un film georgian…
(n.r. ridic din umeri; nu-l știu)
(n.r. surâde) Fix. Dar dacă-l cauți acum e peste tot, tipul care a făcut personajul principal a fost considerat unul dintre cei mai talentați oameni de la Cannes de anul trecut. E atât de mind-blowing ce face omul ăla acolo – nu numai din punctul meu de vedere, și din punctul altora. El e o mică senzație acum, după acest film, dar a trebuit să fie văzut de oamenii potriviți ca să aibă explozia asta. Dar mă întorc la întrebare – oricum, tu uită-te la film, e foarte frumos.
Actorie, regie, imagine, filmul ăsta e o coagulare senzațională de toate acele lucruri pe care le văd eu ca fiind în direcția mea, pe traiectoria mea, în tipul de gust pe care mi l-am format de-a lungul timpului; ei, tipul ăsta de reacție mi-ar plăcea să-l producă și filmele visurilor mele… Rol secundar sau principal, nu contează, ci doar să fac parte din proiecte care să-mi rupă capu’. Acolo ar fi rolul vieții mele, apropo de întrebare ta.
Îți doresc să ți se întâmple.
Mulțumesc frumos! Doamne-ajută, chiar Doamne-ajută!
Mai avem două întrebări și terminăm.
Ia!
Puțini sunt oamenii care să nu fi avut o gașcă cât de mică la 15-16-17-18 ani. Așadar, ce mai știi de vechea ta gașcă și pe cine salutăm pe această cale?
(n.r. râde) Bună, Alex, Vivi, Andreea, Didi, Radu, Bogdan! Cred că ăștia suntem. Gașca de la 15-16 ani este și gașca actuală. Eu sunt dintre acei oameni care a rămas în gașca din liceu, și nu și-a făcut gașcă în facultate. Chiar acum, revenind din Bruxelles, am trecut pe la un prieten din gașcă. Întâmplarea face că toți sunt plecați în străinătate, numai eu am rămas în România. A fost foarte bizar fenomenu’, au plecat pe rând, eu am rămas ultima pe-aici. Chestia e că ținem foarte tare unii la alții și ne iubim sincer, avem o zonă din asta foarte de familie.
Probabil pentru că, într-un fel, am fost și substitut unor familii cu care poate nu ne înțelegeam în perioada aia. Ne raportăm unii la alții ca la membrii unei familii. Ăia sunt oamenii pe care știu că pot să-i sun la două noaptea și se ridică din pat și fac orice – și viceversa. Am sentimentul că sunt oamenii-piloni ai existenței mele. Și toți au plecat în străinătate: Andreea și Alex sunt în Paris, Vivi este în Bruxelles, Radu și Bogdan în Londra, Didi în Stockholm. (n.r. ludic, râzând) Partea bună e că eu în Europa cam am unde să mă duc, oricând, oriunde. (n.r. râd) Și suntem la curent unii cu alții, o dată sau de două ori pe an ne vedem, în Londra sau în Paris sau în Bruxelles. Ne strângem cu toții și ne vedem.
Frumos.
Da, gașca mea din liceu e gașca mea forever, familia. Așa s-au așezat lucrurile, nu știu cum am reușit.
N-ai avut niciodată șansa să-i spui cuiva că…, dar din păcate acum e cam târziu.
Nu prea. Nu prea, chiar nu prea… N-am regrete de lucruri pe care le-am spus, nici pe care nu le-am spus. Uite… e adevărat că am și fost ferită de decese în familie, nu mi-au murit decât bunicii, adică bunicii-ei – bunicul din partea mamei, bunicul din partea tatălui. Cu bunicul din partea mamei nu aveam o relație, era depărtat de familie. Bunicul din partea tatei, el a fost prima moarte la care am asistat, mă rog, prima înmormântare din viața mea. Aveam 25 de ani, a murit în 2015, la 3 zile după ziua mea. S-a nimerit foarte ciudat. Aveam o relație, poate nu senzațională, dar ne înțelegeam.
Și-n anul ăla a simțit că o să i se întâmple ceva. Eu merg la bunicii mei de-acolo o dată pe an, obligatoriu, e tradiția mea. Tradiția mea cu ei, a mea cu mine, e să mă duc de Paști la țară. Și niciodată nu ratez. În anu’ ăla cred că am simțit c-o să se întâmple, am fost de 5 ori la ei. Am sentimentul că acea moarte, acea primă moarte cu care am avut eu contact a venit oarecum așteptat, firesc; încercarea mea era să ajung acolo cât mai des, ei să știe că sunt acolo.
Chiar dacă ultima discuție a fost în direcția în care el tot zicea c-o să moară, și eu i-am zis: (n.r. cu umor și liniștitor) „hai mă bunicu’, nu mori tu așa ușor, stai liniștit, ne mai vedem!” Și a murit la două zile. Dar nici asta nu regret că i-am zis. Să fi picat în aia cu „da bunicu’, așa e, o să mori”? Nu știu ce aș fi putut face astfel încât să se simtă mai bine, mai departe de faptul că mersesem de multe ori la el în anul ăla și vorbisem de multe, multe ori cu el. Adică, atunci când a murit am simțit-o ca pe o pierdere și atât. O pierdere, o durere imensă pe care nu o așteptam, nu mă gândeam c-o să reacționez așa de dureros. Da’ nu un regret. A fost o firească trecere în neființă…
Mulțumesc, Mădă.
Și eu mulțumesc.
