Now Reading
Maia Morgenstern, actriță

Maia Morgenstern, actriță

Maia Morgenstern, bine ați venit la Interviu cu fața la perete!

Mulțumesc pentru invitație! E o invitație incitantă, e un interviu, e un concept interesant, incitant, intrigant. Îmi pune multe semne de întrebare, sunt în expectativă, sunt cu garda sus. În orice caz, simțurile mele sunt în alertă. Poate că e bine așa.

 

Te iubesc! Cum se dăruiește mai bine? Implicit sau explicit?

Ha! Evident, am să caut răspunsuri care să dea peste cap întrebările dumneavoastră, nu ascund această intenție…

 

Înseamnă că ați înțeles regula jocului.

Eu știu?! (n.r. râde) O să trageți dumneavoastră concluzia.

E așa… În primul rând, a nu te juca cu vorbele. „Te iubesc” se întâmplă, că vrei sau că nu vrei, și-atunci felul în care simți tu nevoia să dăruiești aceste cuvinte, să spui miracolul, să exprimi miracolul pe care îl trăiești, bucuria… E o nevoie. E o nevoie de a exprima. Cu vorba, cu fapta, cu atitudinea. Atunci când vorbim de adevărul acestor lucruri, el se exprimă în toate felurile. Și este nevoia ta de a exprima lucrul ăsta, e ca și cum ți-ai trâmbița – puneți câte ghilimele vreți, nu le puneți dacă nu vreți – o victorie. În fața pustiului, în fața spaimelor, în fața trecerii. E o victorie, e un moment al victoriei, și-atunci el trebuie celebrat, sărbătorit – cu vorba, cu fapta, cu gândul, cu expresia, în toate felurile. Și asta se întâmplă, deci.

 

 

Anii cu 2 spectatori în sală. Mai știți? În ce culori vi-i amintiți astăzi?

Dacă m-ați întreba care erau atunci reacțiile mele, nu știam… hmm. În primul rând, pe vremea aceea aveam 18, apoi 19, 20 de ani, nu știam cum e să fie altfel. Pentru că eram la foarte începuturile existenței mele profesionale, tocmai căzusem la facultate. Faptul că existam pe o scenă profesionistă de teatru și că aveam șansa să fac, într-un fel, așa cum puteam atunci, ce ziceam eu că-mi place să fac, prin asta triumfam în fața unui eșec – treceam, și n-am trecut ușor, și nu trec ușor peste eșecuri – , îmi construiam, mă construiam.

Pas după pas, respirație după respirație, mă refăceam după o căzătură zdravănă. Era foarte important. Și o lecție foarte importantă. Că se învață și păcatele, și strâmbăturile din nas, și veșnicele țâfne și nemulțumiri. Și fițele, fir-ar ele, se învață! Atât de repede se molipsesc, atât sunt de contagioase… Învățam să fiu nemulțumită din orice și oricum, c-o fi bine, c-o fi rău, asta iară, las la latitudinea dumneavoastră să mai cântăriți, să mai decantați, dar lecția a fost foarte importantă. Lecția în sine!

Astăzi încerc să-mi amintesc ce trăiam atunci, cu bune, cu rele, cu țâfne, cu… Construiam situații, personaje, învățam. Să mă readun, să mă recompun. După o izbitură zdravănă, după un eșec răsunător. Și învățam și meșteșug, și învățam cu temeinicie cum se înfig bine rădăcinile în sol, și să-mi găsesc seva, să știu să-mi hrănesc toate intențiile, toate dorințele, toate, eu știu, abilitățile pe care le aveam sau pe care mi le descopeream.

Iar astăzi, cu toată obiectivitatea spun, a fost o lecție extrem de importantă. Sunt profund recunoscătoare fiecărui om care decide să deschidă ușa unei săli de spectacole, ușa unei săli de cinema, să privească ceea ce am eu de oferit. Publicul dă sens mie, nevoii mele de a exprima. Că o fac mai bine, c-o fac mai rău, c-o fac cu o modă, într-un fel sau în alt fel, astea se schimbă. Dar au fost lecții foarte importante de viață, de deontologie profesională pentru mine.

 

Cine iese ultimul, să stingă lumina. Ei, și dacă lăsăm lumina aprinsă? Poate ne întoarcem. Dumneavoastră ce-ați face?

Păcat! Păcat să risipești! Lumina folosește, după părerea mea, și la modul metaforic, și la modul concret, cum vreți dumneavoastră, folosește atâta vreme cât te bucuri de ea. Câtă vreme nu e nevoie de lumină, stingeți lumina. Economisiți-o! Nu că-i la modă. Aprinde-o acolo unde ea îți folosește, unde ea aduce, unde ea luminează. Mărgăritare nu risipi. De ce? Riști să se otrăvească, să ucizi animalele. Orice fel de animale, dacă le dai mărgăritare. Nu risipi, nu oferi mărgăritare niciunui fel de animal pentru că nu-i faci lui bine, iar tu risipești o comoară, un tezaur pe care îl ai.

 

Madlena proustiană.

Da, da, da! Am. Oglinda ce-mi arată chipul mamei. Părul alb. Părul alb pe care-l privesc, fără să-mi propun să ceva, în fața oglinzii. Da’ și-atunci când îmi propun, prima imagine din oglindă, părul alb pe care-l am acum, mă duce cu gândul la mama. Și atunci se leagă, amintirile se leagă.

 

 

Am ales, ca dintr-un bol cu cireșe, câteva nume din viața dumneavoastră. La întâmplare. Spuneți-mi, vă rog, câte un gând sau câte un cuvânt pentru fiecare dintre următorii:

 

Monica Bellucci…

Prietenă desăvârșită. Încredere. A fost prima care a înțeles că sunt însărcinată, că aștept un bebeluș. De o onestitate, de o probitate… N-am vrut s-o mint, da’ eram însărcinată pe vremea când făceam filmul The Passion of the Christ… Și a ținut secretul cât s-a putut ține, așa, că dup-aia… (n.r. râde) Însă a fost cea care a protejat cu discreție taina, misterul sarcinii mele, pe platourile de filmare. Prietenia perfectă!

 

Andrei Șerban…

Maestrul care a ridicat în mine multe semne de întrebare. Pe care mi le pun și astăzi. De ce fac meseria pe care o fac?

 

Cabiria Morgenstern…

Mi-am dorit, mi-am dorit-o foarte tare pe Cabiria. Atunci când era la foarte început, cred că nici nu știam eu bine c-o să vină barza, a trebuit să fac o fotografie pentru un pașaport, pentru o viză. Trebuia să fac o fotografie și cum a făcut, cum n-a făcut, un aparat de fotografiat a făcut o greșeală. Era chipul meu, iar în interiorul chipului meu, chipul – evident, tot al meu –, dar chipul unei persoane de sex feminin. O eu cu o mine. Aceeași Maia înăuntru. Imaginea mea cu o altă fată, femeie, fetiță înăuntru. Era o fotografie greșită, hă, te duci la viză, la pașaport cu chip peste chip și-înăuntru alt chip?! Nu! Însă pentru mine… Nu știu dacă am știut, dar am sperat ca ăsta să fie semnul. Și ăsta e semnul.

 

Marius Moga…

Curaj. Libertatea creației.

 

Alexandru Dabija…

Este maestrul de care mi-e frică. Ambiția de a fi mereu perfectă în fața lui. Provocarea de a găsi expresia, mijlocul perfect de a mă afla to please him. De a-i mulțumi așteptările. Ca regizor, evident.

 

Deschideți ușa casei. Da’ în interior nu-i casa dumneavoastră, nu se știe ce s-a întâmplat cu ea. Însă e o altă casă, care vă e a doua cea mai dragă. Ce casă e?

O casă la mare. În Mangalia.

 

 

În filmul „Julieta” al lui Pedro Almodovar există o secvență în care, cumva insesizabil, actrița principală se schimbă. Sigur, e trecerea de la versiunea tânără la versiunea mai matură a personajului. Dar ar putea fi și o trecere emoțională. Părerea mea, chiar dacă s-ar putea să greșesc, e că a existat și în viața dumneavoastră o astfel de secvență. Care să fi fost?

Nu știu, nu-mi aduc aminte. Nu-mi aduc aminte. E o trecere permanentă, am și scris la un moment dat. Am treceri. A fost un moment cu Tudor, când era Tudor mic. Pragurile trecerii, trecerilor copiilor mei de la copilărie la adolescență, de la adolescență la maturitate, astea au fost, sunt trecerile mele. După care, uit. Mă ia așa și uit că au 20 de ani, 35 de ani, 16 ani, și nu de puține ori mă comport cu ei ca și cum ei ar avea 2. Și-i enervez, probabil.

 

Adevărat sau fals?

Viața bate filmul.

Fals.

 

Când eram mică, am uitat că mă cheamă Morgenstern.

Adevărat. Mă rog, n-am știut. Am aflat. Da, adevărat. (n.r. râde)

 

Toți artiștii au o sensibilitate nefericită.

Fals! Fals. Pentru că nu știu cum e sensibilitatea fericită. Știți, cred că lucrurile tremură la margine și cred că sunt cazuri speciale. Și nu există generalizări, definiții… sau există, dar și excepțiile sunt importante.

 

Ce s-o mai fi întâmplat cu Nela din „Balanța” în toți acești ani?

Se amuză grozav. Cu simțul ei al umorului, se amuză grozav de tot ce se întâmplă.

 

Acum ceva timp, un om foarte simplu v-a spus că…

Acum foarte puțin timp, un om foarte simplu s-a înseninat când m-a văzut. Era înnegurat și cenușiu, și s-a înseninat. Și mi-a zis „nu vreau să vă deranjez, dar mi-ați înseninat ziua”. Cel mai important lucru.

 

Maia

 

Domnișoara Morgenstern. Așa am auzit că vă mai alintă unii prieteni. Cine o fi această domnișoară, Maia sau Emilia? Sau Ninel? Despre cele din urmă nu se pomenește mai nimic. Toată lumea vorbește de Maia Morgenstern, domnule. N-ați vrea să-mi spuneți dumneavoastră câte ceva despre celelalte două?

Ba da, vă spun. Emilia este femininul numelui fratelui tatălui meu. Samuel se numea fratele tatălui meu, Milea îl alintau părinții, familia. Un geniu, spunea tatăl meu, pe care eu îl consider tot așa… Poate că mulți copii fac așa, și foarte bine că fac așa, mulți copii își consideră tatăl un geniu, așa îl consider și eu. Dar tatăl meu spunea despre fratele lui că era un geniu în toată puterea cuvântului. Eh, și au decis că dacă voi fi fost băiat, să mă fi numit Emil – sau Samuel, nu știu –, și dacă am fost fată, Emilia.

 

Și Ninel?

Ninel e „Lenin” pe dos. Așa mi-au spus părinții.

 

„Nu e vorba de a păstra optimismul, ci încercarea de a păstra luciditatea; eu la luciditate țin și luciditatea mi-o doresc. E o scurtă descriere care vă aparține, am găsit-o pe site-ul TNB. La ce luciditate faceți referire? În societate, în teatru? Oare nu-i dureroasă prea multă luciditate?

Nu, nu, nu, deloc! Nu mă îmbăt cu apă rece. Cântăresc. E un deziderat, îmi doresc luciditate, îmi doresc să cântăresc. Nu-i dureroasă deloc. Și așa cum am o admirație, aproape o venerație pentru ideea, profesiunea, vocația de medic, de doctor, și-așa cum ei trebuie să fie lucizi și atenți cu bisturiul, mă rog, spun generic, metaforic, dar, în general, trebuie să evalueze corect – deși se află în fața suferinței, că de-asta te duci la doctor, cu suferință mai mare sau mai mică –, trebuie să ia decizia corectă. Nu se întâmplă întotdeauna, dar ar fi ideal, către asta se tinde, asta se învață, pentru asta se pregătesc, pentru vindecare suferinței. Și-atunci, dimpotrivă, e nevoie de luciditate pentru a ajunge la un bun rezultat. Pentru a vindeca suferința, pentru a alina suferința, e nevoie de luciditate. Asta e părerea mea.

 

Ca artist, dumneavoastră faceți lucrul ăsta? Vindecați suferința?

Asta sper. Dar e și o invitație la gândire, la evaluare, la empatie. La vibrație puternică emoțional. Nu știu dacă vindec. Încerc.

 

Maia

 

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.


© 2019-2022 Mezanin | Un proiect susținut de CONNECTARTS

Scroll To Top