Răzvan, un blestem pe care l-ai putea suporta.
Am mai multe! (n.r. râde) Hmm… Cred că aș fi în stare să-mi sacrific câteva spectacole în schimbul ideii de a vedea toată lumea, de a călători în absolut toată lumea. Pentru că spectacolul lumii mi se pare mult mai interesant decât ce ne chinuim noi să facem pe o scenă.
Ce-ți amintești când vrei să râzi?
Îmi amintesc întâmplări din culisele unui spectacol, din culisele unei montări, unui turneu. Inevitabil, în timpul montării unui spectacol se nasc tot felul de faze, și de întâmplări, și de situații pentru care trebuie să ai mult umor. Mai ales în turnee, care la mine au venit cu niște momente mai mult sau mai puțin limită, din care am rămas cu niște amintiri absolut superbe.
Întâlnirea.
Aș putea spune una, dar este „printre altele”. Fiecare aduce altceva, și-atunci nu există o ierarhie. Cred că doar trecerea timpului o să-mi permită, poate, să ierarhizez. Dar una dintre marile întâlniri este cea cu Johnny Răducanu, care mi-a dat foarte mult curaj, de la care am învățat enorm, care mă făcea să râd, cu care se putea vorbi orice, care mi-a dăruit o pisică, care m-a învățat coregrafie – culmea! –, care m-a învățat ce înseamnă să fii boem – în adevăratul sens al cuvântului, și dandy – în adevăratul sens al cuvântului. El fiind și una, și alta.
Isadora Duncan sau Vaslav Nijinksy?
Amândoi sunt cam pe aceeași treaptă pentru mine, înseamnă la fel ca repere, mari repere. Despre niciunul dintre ei nu știm cum a dansat, ori lucrul ăsta mi se pare interesant, acest mister care planează în jurul dansului lor, a personalității lor. Mi se pare extrem de interesant și de incitant, mai ales că dansul înseamnă și mister. Și-atunci da, cred că e mult mai frumos să fii ocultat în legende, în ceea ce se spune despre. Să ne închipuim noi ce și cum! Ei capătă o valoare mult mai mare dacă dansul lor există doar în mintea noastră, neavând dovezi concrete. Asta pe de-o parte.
Pe de altă parte, ar fi vorba despre destinele tragice ale amândurora, destine care împlinesc condiția tragică a artistului, o punctează, o încununează. Pentru că amândoi au fost niște vizionari, pentru că eu dansez astăzi în picioarele goale datorită Isadorei și îndrăznesc să aduc erotismul pe scenă datorită lui Nijinksy.
Un an din viață, o lună și o zi din săptămână de care te-ai lipsi.
Un an ar fi 2016. Destul de recent… O lună ar fi ianuarie. Nu-mi place iarna în general, dar ianuarie e un început din ăsta… nici nu știu cum să-i spun. Probabil că târâi după mine lestul unor sechele din copilărie și din adolescență, când iarna, în speță luna ianuarie, era foarte greu de suportat. Aveam marea spaimă a acestei luni, mi-a rămas ceva de-acolo. Întotdeauna caut ca în ianuarie să călătoresc undeva unde este foarte cald, unde nu am responsabilitatea noului început de an.
De fapt, chestia asta mă sperie. Am căutat și îmi place să fiu într-un contratimp. Când lumea serbează ceva, mie îmi place să stau acasă. Când lumea iese, eu stau închis. Când lumea începe un nou an acasă, mie îmi place ca acest moment să mă surprindă într-un loc unde să nu fac nimic, să nu am acest „hai să” al începuturilor. Să începem, să facem, să muncim, să fim… Iar ziua din săptămână care-mi displace… Aș fi tentat să spun că luni, dar agenda mea e aiuritoare, e tot timpul alta și niciodată zilele nu au semănat între ele, mereu am surprize. Însă îmi displace trezitul la ore fixe, așa cum mă sperie punctualitatea.
Centrul de greutate al viziunii tale artistice.
Cred că e muzica, nici măcar dansul. E muzica. Pentru că sunetul este cel mai puternic. Muzica e mai puternică decât dansul, sunetul e mai puternic decât gestul. Tot ce am făcut, chiar și-atunci când nu m-am folosit de muzică în ceea ce dansam, era foarte muzical. Musicalul, genul pe care îl cercetez acum, se bazează pe muzică, chiar și părțile de proză sunt, de fapt, muzică; trebuie să fie un tot organic condus de ce înseamnă muzicalitate și sunet. Ascult foarte multă muzică. De toate felurile. Am dansat pe orice muzică – de la Bach la Romica Puceanu, trecând prin Depeche Mode și tango. Și nu mi-e frică de niciun gen. Atunci când sunt supărat, ascult muzică. Atunci când sunt îndrăgostit, ascult muzică. Iar când îmi plâng despărțirile, la fel, ascult muzică.
Un spectacol ca un heblu & un spectacol ca un vis.
Cred că un spectacol ca un heblu este, paradoxal, Umbre de lumină. Un solo conceput pentru mine de către Philippe Tréhet, coregraf care nu mai este printre noi. Un spectacol care a însemnat foarte mult pentru mine, dar, în același timp, a fost foarte ciudat, foarte straniu și, paradoxal, a fost un rateu. Dar asta ar implica o altă discuție, o explicație care nu-și are locul acum. Întâlnirea pur umană cu acel coregraf a fost excepțională, însă spectacolul a avut o viață nedreaptă. Un spectacol ca un vis? Un spectacol ca un vis este, de fiecare dată, cel mai recent. Trăiesc prin el, nu mai contează nimic altceva, spectacolul devine însăși existența mea. E ca un vis pe care vreau să mi-l împlinesc.
Între avangardă și postmodernism, alegi…
Aș zice că sunt mai curând postmodernist, asta pentru că, iată, dacă ar fi să mă gândesc doar la titlurile pe care le-am ales, unele dintre ele sunt repere clasice, ultracunoscute, repere pe care mi s-a părut provocator să le recitesc prin ochiul nostru de azi, prin sensibilitatea noastră de azi, contemporană, postmodernistă. Ei, dacă mă și situez cu ocazia asta în avangardă, cu atât mai bine, dar nu ăsta este scopul.
Cu cine dansezi ultimul dans?
Ultimul dans… Cred că, până la urmă, ultimul dans îl dansez tot singur.
De ce seducția?
Știu că nu mă crezi dar niciodată, pe scenă, seducția nu mi-a fost scop în sine, ceva programat. Pot spune că m-am folosit de seducție dintr-un preaplin al iubirii, dorind să iubesc și să fiu iubit. Seducția e un posibil răspuns la agresivitățile din cotidian, ba chiar la agresivitățile artistice dintr-un peisaj cultural din ce în ce mai vulgar, fiindcă seducția presupune inteligență și rafinament, timp și strategie, are acel ceva indicibil pe care îl recunoaștem cu toții și de care avem nevoie.
Ai acel „ochi din afară”?
Da, eu am ochiul din afară. Prin „ochi din afară” înțeleg luciditate și control. Desigur, te bazezi pe emoție, intri in stare, ești cu totul în poveste, dar trebuie să ai ochiul din afară pentru ca totul să rămână la un nivel extrem de riguros din punct de vedere tehnic. Trebuie să știi ce se întâmplă cu tine în scenă. Nu poți deveni inconștient. Trebuie să fii conștient în scenă, să te controlezi, să-ți conduci traseul, discursul. Nu te lași așa, într-o nebunie, că altfel ar urca mulți nebuni pe scenă, ar intra într-o stare și ar zice că-s artiști.
A, că-mi place să mă arăt, să mă exteriorizez, că sunt ludic, asta e altceva. Dar niciodată nu mi-am folosit prezența scenică pentru a seduce intruziv, ostentativ, „băgat în ochi”. Nu a prevalat chestia asta ideii de a ajunge la substanța unui personaj. Chiar și la Dorian Gray. Seducția e implicită. În sfârșit, sunt momente și momente, dar cred mai mult în artistul care se poate detașa, pentru care contează rațiunea. Cred mai mult în tehnică decât în visceralitate.
Cea mai mare frică.
Tot cea de moarte. Mi-e frică că n-apuc să fac lucrurile pe care mi le-am propus, spectacolele adică, mi-e frică că n-aș putea să văd toată lumea aia de care îți ziceam la început.