(n.r. stins, ca și cum de-abia ne-am cunoaște) Bună, Lia!
(n.r. surâzând) Bună, Mihai!
Ce faci, cum mai ești?
Nedefinită, așa. N-aș putea să mă pun într-o frază.
Ești proaspăt aterizată? Un pic?
Sunt un pic aterizată de pe alt continent, da, de unde oricum voiam să mă întorc acasă, și ajunsă acasă am descoperit că nici aici nu îmi găsesc neapărat locul. Poate am ajuns în momentul ăla în care nu mai e niciun loc (n.r. râzând) pentru mine… nicăieri? (n.r. râdem)
„Ce faci de Revelion?” e o întrebare atât de pusă perioada asta… Chiar dacă se prea poate ca răspunsul tău să fie același, măcar de dragul jocului, aș vrea să te întreb ce nu faci de Revelion. Ce știi sigur că nu faci de Revelion.
Știu sigur că de Revelion nu mă gătesc, nu mă machiez, nu mă machesc (n.r. râdem), iar dacă va fi totul ca în ultimii 10 ani, nu mă amestec în niciun grup organizat care își propune să petreacă în noaptea aia. Nu știu, am o spaimă aproape fizică de toate distracțiile organizate.
Că nu-s distracții? Sau mai sunt și alte motive?
Mi se pare un pic împotriva logicii – însuși conceptul de petrecere de Revelion, de fapt toate petrecerile astea „din oficiu”, obligatorii. Mi se pare că orice distracție trebuie să aibă, acolo, o fărâmă de spontaneitate. Iar „Ce faci de Revelion?” a devenit o întrebare-instituție aproape, și e nenorocire, adică sunt oameni care pur și simplu fac atacuri de panică că n-au ținutele gata, că n-au idei, că n-o să se distreze suficient, că n-o să…
(n.r. râd) Iasă… Că n-o să iasă!
(n.r surâde) Că n-o să iasă, că n-o să-și creeze o amintire suficient de puternică despre cumpăna dintre ani. Ori nu, eu întotdeauna am tratat noaptea asta dintre ani ca pe oricare alta. Treaba asta cu anii, și cu lunile, că anii au numere, că am hotărât noi că sunt formați din 365 de zile, toate astea sunt convenții.
Și una peste alta, pentru mine rămâne important cum îmi petrec fiecare minut, oră, zi, lună, an, iată, din viața mea. Și-atunci nu fac discriminări, pentru mine nu există o noapte mai importantă decât alta, sau o zi mai importantă decât alta pentru că așa s-a stabilit. Ele pot deveni zile mai importante sau nopți mai importante pentru mine pentru că (n.r. cu hotărâre) așa se întâmplă. Dar ca să fac lucruri fiindcă așa s-a stabilit, uite, nu în viața asta. Deși se prea poate ca lucrurile astea să aibă farmecu’ lor, eu am să ratez această plăcere… în viața asta.
Cât ai fost plecată în Asia, din „cea mai misterioasă” nu te-a scos niciun site. Mă gândeam, oare e vreun superlativ mai potrivit pentru tine? În afară de „cea mai misterioasă”.
În primul rând, aș vrea să precizez că nu știu despre ce vorbești, n-am văzut nimic de genu’ ăsta, dar dacă tu spui, ești o sursă extrem de credibilă pentru mine. Și sună minunat „cea mai –
– cea mai misterioasă prezență”
Sună minunat „cea mai misterioasă prezență”, numai că am destui ani, adică 50, ca să realizez că „cea mai misterioasă prezență”, când vine vorba despre un om care are o meserie destul de publică, arată ce prăpastie este între lumea televiziunii și cea a teatrului. Arată că acești oameni stau cu ochii țintă în micul ecran, pe care, recunosc, eu n-am prea apărut de mulți ani, din voință proprie. Stau cu ochii pe micul ecran și nu și-i pot desprinde de-acolo. Viața e și-n altă parte, și mi-aș permite să afirm că e o viață mai frumoasă și mai de calitate în altă parte. Dar na, televizorul e-n casă, pe o măsuță, doar te duci până la el. Nu, nici nu te duci, că ai –
(n.r. împreună) Că ai telecomanda, da. (n.r. râdem)
În caz că rămâi fără baterie, doar apeși un buton și gata, îți vine la botu’ calului toată distracția. Pe când da, cu teatru’ e complicat: dai un telefon să faci o rezervare, te duci eventual să cumperi un bilet, te îmbraci decent și, la o oră stabilită, cu încă niște zeci sau sute de oameni vă uitați la un spectacol timp de o oră, o oră jumate, poate două, și nu poți între timp nici să deschizi frigideru’, nici să te joci pe telefon. Acuma, e de precizat că există spectatori care la teatru se uită pe telefon, dar îi considerăm excepții nefericite. Deci „misterioasă”, în cazu’ ăsta, echivalează cu lipsa de interes pentru anumite laturi ale vieții artistice din orașu’ nostru.
Spuneai că nu ieși bine în fotografii, adică cel puțin nu ești fana ta numărul unu, da’ eu am adus totuși cinci fete care să ne însoțească în povestea asta numită interviul de pe mezanin.ro. (n.r. scot un plic cu 5 fotografii, le pun pe masă) Sunt cinci fete foarte frumoase și foarte diferite între ele, unele sunt de dată mai recentă, altele sunt mai vechi. Hai să le luăm pe fiecare, să le schițăm un pic viața, ce-i cu ele, ce…
Doamne, Dumnezeule, în mare nici nu le cunosc pe toate! Hai să zicem, ca să știe și oamenii că nu suntem nebuni, că sunt eu la diverse vârste. Le luăm cronologic, da? Prima.
Prima e din liceu, sunt cu trei prietene de-atunci, foarte dragi și care mi-au făcut supraviețuirea mai ușoară, că liceul a fost o perioadă grea pentru mine. În stânga e Vali Florescu, care e o traducătoare extraordinară și care a fost colega mea de bancă mulți ani, era cea mai deșteaptă de la noi din clasă. Și a rămas unul dintre cei mai deștepți oameni pe care-i cunosc. Alături, (n.r. râde) Violeta Constantinescu, (n.r. vesel, cu duioșie) o țăcănită, era foarte țăcănită! Apoi e Peti Văduva, care nu e deloc văduvă, e măritată, are copii. Da. Eu eram pe vremea aia un omulete încăpățânat, da’ fără scop în încăpățânarea lui, eram așa, ceva… Mă gândesc la ființa aia și nu reușesc deloc s-o simt, s-o înțeleg, s-o simpatizez.
E departe?
E departe. Eram atât de nefericită, mi se părea că nimic nu e bine la mine, nimic-nimic. Și (n.r. o bufnește râsul, ne apucă pe amândoi) poate că nici nu era nimic bine, știi? Numai dacă ne uităm la faptul că eram pensată, adică de ce să te pensezi la 17-18 ani? Da, eram pensată și nefericită, ba chiar aveam și cercei, ceea ce n-am mai purtat tot restu’ vieții mele. Încercam să-mi găsesc un eu și se pare că porneam din exterior, nu din interior, da’ pot să zic că nici în interior nu era prea armonie, adică erau și-acolo ciocniri intense.
Mda, probabil aia a fost perioada în care m-am apucat să învăț chineză, pentru că nu eram bună la nicio materie în liceu, și am zis „învăț chineză și dau la Facultatea de Chineză, tre’ s-o iau de la zero”. Eu simțeam că nu e în regulă și tot aveam intenția asta de a o lua de la zero, deși zero era undeva în urmă, îl consumasem pe zero. (n.r. gânditoare) Tot visam la un zero de la care s-o pot lua. Așa.
Hai cu a doua fată, cred că e o fotografie de Dinu…
De Dinu Lazăr, da, pe vremea când io eram manechin.
Tunsă, machiată, altă atitudine, adică uite ce diferență!
Eram fană Roxette și Sinéad O’Connor și, iată, foarte originală eram – m-am gândit io că dacă arăt ca ele, poate că într-o bună dimineață mă voi și trezi cu vocile lor. Eu cânt foarte rău și în ziua de azi. Între timp devenisem manechin, adică cei din jurul meu m-au îmbrâncit să dau un sens aspectului scheletic pe care-l purtam prin lume și io m-am dus, nu prea convinsă, da’ uite că am luat un concurs destul de disputat – era un singur loc și au venit o grămadă de fete. Asta era pe vremea lui Ceaușescu, pfa, era ceva… era ceva echivalent cu Occidentul, (n.r. surâde) am prins America de un picior când am trecut de concursul ăla.
După cum vezi, în continuare am cercei, mai mari de astă dată. Da’ e posibil să aibă legătură cu ședința foto. Vestea bună e că nu-mi mai măcelăream sprâncenele, deci începusem să mă accept. Dar, din ce-mi spune mie memoria, nici atunci nu mă simțeam grozav. Deși începuseră să curgă niște complimente, pentru că nimerisem în locu’ în care a fi scheletic era o calitate și mna, cât de cât începusem să am curajul să privesc în obiectivul aparatului.
(n.r. mirat) Următoarea fată e o apariție. La ea mă refer:
Parcă nu semeni cu tine. M-am uitat la multe fotografii cu tine până să ajung la astea cinci (n.r. surâde), dar aici e ceva diferit.
Încerc să-mi dau seama unde sunt, cred că la Sibiu. Făcusem spectacolul Felii, sper că nu mă înșală memoria, eram măritată cu un om senzațional, Dragoș Buhagiar, care senzațional a fost înainte să ne căsătorim, senzațional a fost în timpul căsniciei, senzațional e și-acum. Și începusem să fac teatru, în sensul că eu iscam teatru: scriam piese și le și făceam, da’ asta de ani buni la momentul acestei fotografii.
Iar simplul fapt că-mi găsisem un rost în societate, uite, mă face o fată cu o poveste în spatele chipului din fotografie. Că dacă te uiți la celelalte două fotografii, nu vezi nicio poveste în spate, vezi numa’ niște îndoieli. Ori în a treia… nu că aveam certitudini, da’ se vede clar că începusem să descopăr partea hazlie a vieții. Învățasem să râd de mine, să râd de ce e în juru’ meu, și asta se vede și-n piesele mele, în felul în care le scriu. Sper că și-n spectacole.
Se vede! Bun, ia să vedem și următoarea fotografie…
(n.r. râde)
Bine, între cea de dinainte și asta mai e ceva, e perioada aia „medalion”, adică am observat că-n interviuri e recurentă o anumită fotografie din viața unui om, și la tine e aia cu… cu codițe. (n.r. râde ușor) Ai perioada cu codițe, dar fiind o epocă deja clasicizată, am zis să sărim peste și să ajungem la această superbitate.
Asta zici că este…
N-o fi (n.r. în glumă, cu accent americănesc) Laia Bagnăr? (n.r. râdem)
Da, e o fotografie de la o ședință foto. Eh, această fotografie arată cât de relativă e toată treaba cu aspectul fizic al omului. Eu îmi amintesc ziua în care s-a întâmplat această ședință foto, și eram cu sentimentul de impostură cât casa! Pentru că femeia asta n-are nici cea mai mică legătură cu mine… bine, privirea-i privire și sunt io, adică io ies prin ochii ăia; dar felul în care eu arăt și mă prezint în această fotografie trebuie să fie sigla pentru ziua de 1 aprilie. (n.r. râd cu poftă) Sincer îți zic. Nu există așa ceva. Asta e o femeie frumoasă cum eu realmente nu sunt.
Am și eu zile când pot fi frumoasă, dar nu așa. Aici este opera unui make-up artist și a unui fotograf bun. Dar e o perioadă în care eu eram bine. (n.r. relaxat) Începusem să-mi dau seama că nimic nu contează, iar asta a fost cea mai prețioasă descoperire din viața mea. Faptul că nimic nu contează, de fapt.
Ce relaxat e să trăiești așa, să-ți dai seama că nu merită să te agiți pentru nimic într-un așa mare, mare hal.
Da, da, acolo deja avusesem revelația asta… Și undeva se vede. Atât de limpede mi-era că nimic nu contează, că i-am și lăsat să mă facă această minciună pe două picioare, fără să mă supăr pe treaba asta. N-am pus la suflet nici complimentele, nici nimic, că nu luăm personal astfel de lucruri.
Și ultima.
Aici sunt foarte eu din zilele noastre, încă port acest tricou în draci. (n.r. râdem)
De când porți ochelari?
Ochelari de citit… de vreo 9 ani. De pe la 40 de ani începi să nu mai ai scharf, lucru care ar fi dureros dacă nu te-ai întâlni cu colegii de liceu sau cu ăia de facultate, dar îi vezi că sunt toți în aceeași situație. Am și stat mult cu ochii într-un ecran tot scriind, îmi și place să citesc destul de mult, am citit la tot felu’ de lumini mai micuțe, mai seara, mai așa. În ultima vreme mi-am făcut și ochelari de distanță, pe care-i port cât de rar pot. Eu vin la toate spectacolele mele să terorizez actorii, și ca să-i pot teroriza mai bine, îmi pun ochelarii de distanță (n.r. râdem), să pot să văd tot ce se întâmplă pe scenă și să-i stresez pe urmă cu observații foarte, foarte amănunțite.
O Lia echilibrată? Cum e fata asta din poză?
Sunt subiectivă, că dacă mai trăiesc 10-20 de ani, cine știe, poate o să mi se pară că și asta era tot o nenorocire. (n.r. râdem) Mie mi se pare că fata asta… fata!… (n.r. bufnește a râs) doamna asta, femeia asta e în regulă. Cred că ce am eu bine acum este că mi-am auto-ajustat dorințele la posibilități. În momentul în care faci asta, n-ai nefericiri. Nu ai. De asemenea, am învățat să-mi doresc ce am. Adică-n timp ce am ceva, să-mi doresc ce am. Nu știu dacă se înțelege, e aproape filozofic ce zic (n.r. râdem), dar e… (n.r. ușor) E un ingredient care ajută mult la fericire. Să nu treci la bifate – „ok, am rezolvat-o și pe-asta”.
Pentru că oamenii aleargă foarte mult s-ajungă-n locuri, vor aia și ailaltă, și-n momentul în care le obțin, gata, fericirea e în raftu’ următor. Tot zic io că aș putea scrie o carte cu titlu ăsta, dar n-o să scriu în viața mea o carte. Ăsta e norocul meu în momentul de față, să-mi doresc ce am. Și-atunci nu te mai indignează atât de tare ce s-ar putea numi nedreptate, nu te mai indignează atât de tare lucruri care ți se par absurde. De foarte multe ori, comportamentele din jur sunt contrariante. Dar fiind în punctul ăsta, nu mai investesc foarte mult în mirări. Le las așa, ca simple mirări, chiar încerc să extrag comicul din toate inepțiile care se întâmplă-n jur.
Dacă-n 2020 se face un film despre tine…
Nu se face. (n.r. râde)
Într-un alt univers, se face un film despre tine, și acolo sunt aceiași actori ca aici. Pe ce actriță ai recomanda regizorului să te joace?
(n.r. râzând) Măi, trebuie să precizăm că ăla ar fi un univers foarte mediocru. Dacă ei ar ajunge să facă un film despre mine, nu ar fi în regulă. Din start. (n.r. râzând) Sau ar fi extrem de low-budget, și-atunci trebuie să ne orientăm către niște actrițe care nu cer mulți bani.
Uite, s-avem ca punct de plecare un minim de asemănare fizică.
Din România?
Ăă, și din afară.
Să mă gândesc cu cine semăn io din România. Mă, din România, sincer, cu precizarea că știu că e mult mai frumoasă decât mine, dar mi se pare că, într-un fel, nu neapărat la nivel fizic, deși cumva include și fizicul, cu Elvira Deatcu. Iar dac-ar fi să nu ne cramponăm de asemănarea fizică și să-mi aleg eu cine aș vrea să mă joace, cred că n-aș putea să mă obiectivez și aș alege, evident, actrițele care-mi sunt mie de suflet. (n.r. râzând, cu duioșie) Și, deși e o pitică, aș alege-o pe Ilinca Manolache, și deși n-am glasu’ ei în vecii vecilor, da, mi-ar plăcea să fie Ilinca. Dar în universul ăla…
(n.r. la unison)… totul e posibil. Și mi-ar plăcea să mă joace Maria Obretin. Să știi că Maria nu e așa de diferită de mine, cum părem noi din exterior. Ne întâlnim în foarte, foarte multe lucruri.
(n.r. nesigur) Nu sunteți născute-n aceeași zi?
Și suntem și născute în aceeași zi, în măsura în care asta contează. Însă avem foarte, foarte, foarte multe lucruri în care gândim exact la fel. De Ilinca-s foarte diferită, am zis de Ilinca pentru că îmi place mult de ea. Dar Obretin, undeva, mi-e suflet pereche, știi? Dar dacă vrem pe asemănare fizică și destul de asemănătoare și pe dinăuntru, Elvira Deatcu.
Bun, avem 3 variante!
Avem 3 variante, acuma să se inventeze universu’ ăla, că distribuție, slavă Domnului, este.
Pe pagina ta de Cinemagia, un utilizator pe nume „tanti Drăghici” scrie așa:
o minune! a copilărit în Balta Alba, eu fiind unul din adulții blocului. (ca orice părinte) adoram toate progeniturile. ce știu precis e că îmi încînta sărbătorile de iarna cîntînd colinde într-un grup de fetițe, răsunînd scara blocului; ele chiar colindau cînd trebuia și cîntau îngerește spre deosebire de ceilalți…
(n.r. bucuros-nedumerită) Cineva de la mine din bloc a zis asta?
(n.r. exaltat, de parcă aș fi cunoscut-o) Tanti Drăghici!
Dumnezeu cu mila (n.r. râd), nu știu cine-o fi. Trebuia să zică: tanti Drăghici de la 3, 4, 5 etc. Da, colindam cu Maria Buză și cu Roxana, o fetiță care a plecat la 14 ani în America. Noi 3 eram nedespărțite. Pentru mine, Maria era cel mai talentat copil din lumea asta. Și a rămas, pentru mine, cel mai talentat copil din lumea asta. Cred că până la moarte voi avea frustrări vis-a-vis de lipsa ei de ambiție. Ea face totul la minima rezistență, e atât de talentată încât face foarte din ușor toate lucrurile pe care le face, dar dacă Maria ar fi nimerit pe mâinile unui regizor cum a fost Fellini pentru Giulietta Masina, ea chiar putea să fie un artist…
…internațional?
Nu neapărat internațional, da’ un artist de referință în țara noastră. Pentru că, în materie de har, nu știu, Dumnezeu a adormit în timp ce lăsase robinetul deschis. A fost excepțională dintotdeauna, ea e un nume, e în conștiința națională –
– e foarte sonor numele.
E sonor numele, dar ea putea să fie un artist din ăsta… dărâmător. În schimb, e o ființă care trăiește extrem de armonios, e fericită. (n.r. surâde) Dacă le pui în balanță, nu poți hotărî ce e mai important. Noi vorbim de-aici, da’ văzut de undeva de sus, probabil că e mai important ce a obținut ea decât ce aș fi visat eu pentru ea. Iar cealaltă fată care a plecat în America, Roxana, în afara faptului că avea toate talentele din lume – și desena frumos, și cânta frumos, și se mișca frumos, orice pe lumea asta făcea frumos –, mai era și senzațional de frumoasă. Era cea mai frumoasă fată din cartier, școală, ce vrei tu. A plecat în America, s-a ales prafu’.
Mai știi ceva de ea?
Știu lucruri care nu-mi aduc nicio bucurie. Era atât de aparte în fiecare loc în care exista, încât atunci când a plecat în America, a fost jale pentru noi. A plecat când eu aveam 14 ani, deci în ’83, îți dai seama, comunism atroce! Și ea pleca în America, la New York.
Vai! Buricul târgului.
Da, și toate scrisorile pe care le primeam atunci de la ea, și visam, și… Și-acolo a ajuns și s-a amestecat în turmă, de unde aici era atât de specială. Nu era îngâmfată din motivu’ ăsta, da’ simți, într-un anume fel, când tu ești aia, chiar dacă ea era o ființă modestă. Eh, a ajuns acolo, s-a amestecat într-o turmă, nimeni nu i-a dat vreun fel de atenție, și a reușit performanța de a-și declanșa procesul de ratare încă din adolescență. Adică (n.r. apăsat, dezamăgită) cu consecvență. Foarte ciudat destin. Mă rog… Dac-ar fi rămas aici, rădea tot, ar fi fost mai mare decât toți. Era foarte înzestrată. Asta a fost. Tu ce ziceai?
(n.r. întrebător, încă digerând povestea Roxanei) Io ziceam de iernile copilăriei…
(n.r. râde) Iernile copilăriei erau cu Maria și cu Roxana, obligatoriu, și cel mai important lucru care se întâmpla atunci era acest colind de care zice doamna Drăghici. Era un colind pe care eu îl învățasem de la mine de la țară, de unde era tatăl meu, din satul Ocnița, comuna Teaca, Bistrița-Năsăud. Pe-atunci nu erau colinde la radio, așa că mi-am dat seama dup-aia că era exact colindul lui Hrușcă cu „O, ce veste minunată”, doar că el are o variantă din asta mai comercială, mai folk. (n.r. mucalit) La noi era cum cântau acei oameni sem-beți din Ocnița (n.r. râd), femei, bărbați, ăștia umblau toată noaptea cu cântecu’ ăsta. Nu era colind de copii, cântau oamenii mari. În loc de „ce veste minunată” era „ce vedere minunată”, Betleem era „Viflaim”…
Rural, rural bine.
Eu am venit cu el, le-am învățat și pe cele mai bune prietene ale mele, Maria (care pe vremea aia era Mioara), deci Mioara și Roxana, care cântau minunat. Acum, noi fiind un fel de animăluț cu 3 capete, 6 mâini și 6 picioare, vocile noastre deveneau una singură, deci nu știu cum să-ți zic, io eram o victimă colaterală, nu mai conta că n-am voce – aveam și eu cu ele voce. Și nu că aveam voce, aveam voce exact ca a lor.
Se auzea un glas format din 3 glasuri, extraordinar de sensibil, de puternic, de frumos. Nu sunam la nicio ușă, nu, ne duceam de sus de la etajul 10, că blocul Roxanei era de 10 etaje, și se așeza una în dreptul ghenei, una în mijlocul palierului, și una la ușa de la lift (n.r. râd) și începeam să cântăm. După un vers, auzeai ușile cum se deschid.
Pe vremea aia, să ne înțelegem, oamenii erau extraordinar de încuiați, dar nu în sensul de proști, chiar toate ușile erau încuiate, nu prea deschideai ușa, ți-era frică, era Europa liberă care se asculta pe furiș, într-o biserică intrai pe furiș, ca să nu te pârască cineva pe la serviciu… Ei auzeau cântecu’ ăsta ca din altă lume, oricum holul avea rolul ăsta de boxă, era cu ecou ca într-o catedrală, și începeau să se deschidă ușile.
La final ne dădeau bani și auzeam „veniți și aici, veniți și la noi!”, ne chemau din etaj în etaj. Cântam de 10 ori în bloc la Roxana, de 10 ori la Mioara, de 10 ori la mine. După care, mi-amintesc, era un felinar între blocul meu și blocul Roxanei, și o piatră jos, și ne puneam banii pe piatra aia și ni-i număram. Și știu că am câștigat 2700 de lei, 900 de lei de căciulă.
O, fabulos!
Enorm, enorm. Erau oameni care nu aveau atâta leafa pe o lună. Țin minte că mi-am luat palton de banii ăia.
Din banii de colindat!
Colindat o singură seară. Pe 23, atât mergeam. Era ca un miracol toată treaba asta. Ei, și dup-aia trăiam din această mică avere în perioada de vacanță. Cam astea-s amintirile. Pentru mine, asta înseamnă sărbători. În rest, ce se întâmpla în casele noastre nu era foarte amuzant. Și nu numai în casele noastre, în toate casele din acel cartier de oameni săraci. Dar nu săraci… hmm, nu erau diferențe mari de venituri pe vremea aia, sigur c-or fi existat și oameni mai înstăriți, da’ în general erau toți cam p-acolo – trăgeau de leafă de la o lună la alta. Dar erau oameni destul de needucați, ca ani de școală mă refer; blocul Mariei era plin de controlori RATB, acolo le dăduse lor de la întreprindere. La noi, nici măcar. (n.r. râde) Erau în mare parte șomeri.
(n.r. râzând) Nu știu, doamna Drăghici să mă contrazică. Doamna Drăghici să mă judece dacă spun prostii! Pfai de capu’ meu, Cristi Puiu ar fi avut de făcut filme de la etajul 1 la etajul 10 cu fiecare apartament. Și oamenii ăștia needucați se mai și căsătoreau aiurea, era decretul ăla: ai rămas însărcinată, naști, aia e. Lumea era foarte îngustă în vederi în ce privește o femeie care nu mai e fecioară când se mărită. Toate presiunile astea de pe vremea lu’ Pazvante chioru’ erau destul de puternice. Și-atunci foarte mulți oameni se căsătoreau aiurea, de frică, cu gându’ că s-a rezolvat o mare, mare problemă din viața lor.
Bănuiala mea de-acum e că foarte multe căsătorii rezultau din sex din ăsta făcut în afara regulilor în vogă. Iar fetele, decât să rămână neluate, se agățau de indivizii respectivi – și uite-așa se făcea de-o căsnicie, da’ și de niște copii. Care eram noi. (n.r. surâd) Mișunam pe-acolo printre blocuri. N-a fost cazu’ alor mei, ai mei au fost îndrăgostiți, da’ nu ne-a ajutat la nimic, s-au certat toată viața îngrozitor și destul de spectaculos. Spectacolu’ a fost la noi în familie…
(n.r. râd) …din moși strămoși.
(n.r. râde) Da, dintotdeauna. (n.r. jucăuș) Am în gene!
Și, într-un fel, de sărbătorile astea parcă intra dracu-n ei, jur. Erau perioadele cele mai nefericite și zguduitoare din existențele noastre. Ăsta-i motivul pentru care eu, de câte ori vine Crăciunul, Paștele, Revelionul, savurez atât de tare faptul că trăiesc în armonie, liniște, că râd, că fac absolut ce vreau, atât de tare savurez lucrurile astea că nu simt nevoia de mai mult de-atât. De vreo extra-petrecere.
(n.r. total absorbit, emoționat) Doamne, ce frumos ai vorbit!
(n.r. zâmbind, ca și cum nu i s-ar părea) O, Doamne!
Ce hârtie de turnesol ai pentru prietenie? Care e barometrul Liei pentru prietenie?
Depinde foarte tare pe care Lia o întrebi. (n.r. pun degetul pe fotografia cea mai recentă) O întrebi p-asta, ultima. Că dacă le întrebai pe oricare dintre alea, ți-aș fi dat ca certe cu totul și cu totul alte teorii. Dar acum pot să-ți zic așa, că prietenia, odată ce există, odată ce s-a întâmplat, nu mai dispare. Chiar dacă devine nefrecventabilă. Ea rămâne acolo, undeva. E absolut imposibil să distrugi o prietenie care a fost reală, chiar dacă oamenii ăia nu-și mai vorbesc. În ei va exista acea prietenie.
Doar că ea nu se mai manifestă – pentru că suntem încăpățânați, pentru că nu avem tabloul complet, pentru că nu știm cât de scurtă-i viața și care-s lucrurile cu adevărat importante. Așa că ne permitem luxu’ ăsta, să fim încăpățânați pe lucruri atât de importante cum e prietenia. Da’ odată sădită, udată și crescută, ea va rămâne acolo, chiar dacă tai copacu’. Foarte adânc în pământ, rădăcinile alea sunt vii. (n.r. cu ton schimbat, amuzată) Mai metaforic de-atât nu-mi amintesc să fi vorbit de mult. (n.r. râdem)
Ce lucruri mici îți dau o stare de bine? Uite, mie-mi place mirosul de citrice. Sunt uleiurile astea esențiale care se toarnă în apa dintr-un recipient sub care stă o lumânare, de-ți miroase toată casa a portocale.
Mie-mi place să fie ordine. Dezordinea mă deprimă și mă și panichează. De asemenea, îmi dă o stare de bine să-i văd pe Osho și pe Iago prin casă, cățelul și pisica mea, cum conviețuiesc ei exemplar. Ce-ar mai fi? Torsul pisicii îmi mai place, îmi place, la teatru, liniștea din momentul în care se stinge lumina până se dă prima replică, îmi place când stau în casă și aud cheia răsucindu-se-n broască.
1993, Patul conjugal. O joci pe Stela, care din casieriță la cinema ajunge escortă pentru turiști străini. E acolo o replică a lui Geo Costiniu, soțul tău din film, referitoare la personajul tău: „Poate trece în cultură, se face artistă, ceva de genul ăsta.” Am zâmbit auzind replica asta și fiindcă în multe interviuri pe care le-ai dat zici că ursitoarele s-au răzgândit în ceea ce te privește. Cam când să se fi produs răzgândirea?
Nu știu exact, c-au fost mai multe praguri, practic. Acuma, dacă e s-o luăm pe cinstite, eu de la 3 ani am zis că vreau să mă fac actriță. Că nu m-am făcut și am eșuat în scriitoare de teatru și doar accidental actriță sunt detalii, dar eu pe-acolo îmi doream, doar că era absolut irealizabil. Dacă vrei un răspuns cât se poate de neinteresant și banal, mie mi s-a schimbat ecuația existenței în momentu’ în care a căzut comunismul.
Din acel moment am putut să exist. Foarte contorsionat, cu drum foarte ocolit, dar am trăit în niște vremuri în care aceste ocolișuri au fost posibile. Am putut să-mi străbat drumu’ meu: așa, cu eșecuri, cu încercări, cu dat în bară, cu dat în poartă, gol. Pentru că s-a putut. Dac-ar fi fost să nu cadă comunismul… nici măcar nu vreau să fac exercițiul de imaginație – unde-aș fi fost și cum aș fi trăit.
Filmu’ ăsta te-a propulsat?
Patul conjugal? Deloc. Niciun pic. Și nu pentru că Mircea Daneliuc n-ar fi un regizor foarte, foarte, foarte bun…
…și nici pentru că filmu’ e prost.
Poate n-ar fi, habar n-am, nu pot să fiu obiectivă în ce-l privește. Îmi displace doar fiindcă-i cu mine. Nu, nu m-a propulsat deloc pentru că, după ce l-am făcut, când mă suna cineva să mă cheme la un casting – că a sunat telefonul o vreme –, nici măcar nu așteptam să aud ce rol e, cine-i regizorul. Întrebam „e cu dezbrăcat?”, „da, e o mică sce…”, „a, bun, nu mă interesează”. Și închideam. Ca să înțelegi ce ființă lipsită de viziune eram.
Nu știu ce era în mintea mea, că totuși io făceam o facultate de actorie unde era foarte important să-ți faci cât mai multe relații și să deschizi cât mai multe uși, pe care să te tot fâțâi dup-aia în timpul carierei. Nu. Eu le-am închis pe toate atunci, imediat. Și da, a sunat telefonu’ o vreme, după care n-a mai sunat. „Ah, e tâmpita aia, las-o încolo!” Deci nu, nu m-a propulsat, dar strict din vina mea, consider eu. Atâta m-a dus mintea, ce vrei? Dar nu-mi pare rău deloc. Aia e.
Dacă ne nimerim la tine în noaptea de Revelion, ce lucru bun am gusta din mânuțele tale?
Din mâna mea? Păi, dacă s-ar pune problema așa, „băi Lia, vrem să mâncăm ceva și făcut de mâna ta”, io fac niște… (n.r. serios) A, stai, că ar trebui să fac și ceva nu știu cum, că-i Revelionul, vorba ‘ceea.
(n.r. râd)
Mă, să știi că dacă mă dau peste cap, pot produce chiar și-o ciorbă de burtă.
Oho!
Adică mi s-a întâmplat, la viața mea, să fac și ciorbă de burtă. Mult în negura trecutului există și această experiență. Numai că eu, mai nou, nu mai mănânc niciun fel de animal, și nici produse care au legătură cu animalele, adică nici măcar lapte sau brânză sau ouă, nimic. Dar dacă voi ați veni, aș face ceva.
Știi ce se întâmplă cu bucătăria mea? Nu gătesc, însă „produc” în fiecare zi ceva pe care să-l consumăm, și în general sunt lucruri bune, foarte bune. Improvizez lucruri. Și să știi că dacă ați veni la mine, aș putea să fac și niște prăjituri interesante. Pe cuvântu’ meu. Am făcut, făceam într-o perioadă. Nu mai fac de multă vreme fiindcă mi se pare că s-a scurs prea mult din clepsidră ca să-mi petrec timp în picioare lângă aragaz, așa că mă ocup de mâncare doar cât să avem ce să mâncăm. Dar bun. Nu rău, bun.
Deci, ai putea primi prăjitură, ai putea primi niște mâncăruri din astea cu vinete, legume, salate, trăsnăi, și chiar și cu carne, că ți-aș face, na.
Ciocănitoarea (Maria Buză), Pisica (Maria Obretin), Șoarece (Marius Manole), Husky (Anghel Damian), cei pe care-i iubești au o porecle din lumea celor care nu cuvântă. Hai să-ți găsim și ție ceva. Tu ai zis „bejulia”, da’…
Să știi că am descoperit cu surprindere că există oameni dragi mie care nu au porecle de animale. Uite, Ilona, de exemplu, e Ilonashu. N-are nume de animal, da’ mă rog, Ilonashu în sine e un animăluț. (n.r. râdem) Leti, Letiția Vlădescu pe care tot așa, o iubesc, e Letiță. Am câțiva oameni dragi care n-au poreclă de animal, și mă și mir. Radu Iacoban n-are.
E doar Radu.
Nu știu, Radu e complet neporeclibil.
Da… e.
Recunoști?
Recunosc.
Putem să-i găsim o poreclă lui Radu?
Greu.
Mi-ar trebui o poreclă pentru Radu, da’ nu se califică, e neporeclibil. Irina Antonie e Vrăbiuța. E clar.
A, clar!
Pentru mine, nu știu, tu! Spune-mi tu.
Prima oară m-am gândit, dar e prea aproape de Șoarece… la o șinșila.
(n.r. râde)
Șinșilia!
Șinșilia, da.
Habar n-am, pe mine nu prea m-a poreclit nimeni. Da’ e ăsta, Lioară, parcă și ăsta e un început de plantă, animal.
Și un sunet.
Lioara, da. Parcă e și un instrument. E bun Lioară. Are tandrețe, muzicalitate, de toate are.
Are, are.
Șoarecele, Marius a inventat. Și dup-aia au preluat-o mai mulți.
Dintre toate spectacolele tale, care ai zice că e cel mai epic, care-i cel mai poetic și care-i cel mai… dramatic?
Cel mai epic ar fi, deși nu pare, 10 pentru New York. Un spectacol care momentan e în moarte clinică, dar intenționez să-l resuscitez. El e cel mai de acțiune spectacol al meu, deși culmea, e și foarte multă non-acțiune, da’ într-un fel extrem de palpitant. Poetic, dac-ar fi să-l cităm pe Andrei Crăciun, ar fi Aici nu se simte.
Puteți să mă… co-citați și pe mine.
Ok, te cocităm.
(n.r. râd)
Dacă ne luăm după Andrei Crăciun ar fi ăla, dacă ne luăm după mine… (n.r. pauză) Da, tot ăla. Și cel mai dramatic ar fi Melcul.
Nu l-am văzut.
E un spectacol care încă nu s-a reluat la Metropolis, dar e un spectacol frumos. Știu că nu e ok c-o spun eu cu gura mea, dar e un spectacol de o tristețe comică sfâșietoare. Are și multă poezie. Mă aștept să se reia, că-l iubesc foarte mult.
Acum mulți ani aveai o broscuță galbenă. Ce s-a întâmplat cu ea?
(n.r. râde) E drăguț că mă întrebi asta la Green Hours. I-am vândut-o, să zic așa, lui Voicu Rădescu, patronul de la Green. E genul de obiect pe care Voicu și-l dorește. Voicu nu-și dorește multe obiecte, dar broscuța mea galbenă și-a dorit-o. Nu era o mașină cu care să mergi foarte mult, că avea tot felu’ de probleme, era din ’71. Voicuț mergea din când în când cu ea, și-n rest o ținea în curte la Green Hours, se și potrivea foarte bine cu peisajul și atmosfera boemă. Până într-o zi, când a căzut o creangă de copac peste ea și a făcut-o țăndări. Și așa s-a terminat cu viața broscuței.
(n.r. râd)
Să precizăm că niciun animal nu a fost rănit în această filmare, broscuța e un Volkswagen.
„Interviuri de neuitat”, „De pe scenă citire” sau „Era cât pe ce”?
Era cât pe ce, evident.
Era cât pe ce…
…să intru la Drept înainte să intru la Actorie. Noroc că sunt atât de anti-talent la Istorie. După Revoluție, s-a dat concurs la Drept din Istoria românilor, dar doar până la 1918. Era puțină materie, de-asta am și zis să încerc, dar anti-talentul meu era atât de mare că nici așa nu m-am descurcat. La Gramatică am luat aproape 10. (n.r. surâde) Știu că e un clișeu, dar am picat prima sub linie. Am fost la un fir de păr să intru la Drept. Și mă făceam avocată, și eram o avocată bună. Eram foarte bogată acum. (n.r. râzând) N-ajungeai tu la mine să-mi iei interviu!
(n.r. râdem)
Și ultima. De ce ai renunțat la codițe?
Acuma, merită precizat că am 6 fire de păr.
E, da!
Io-ți spun, sunt 6 mari și late. Mari și înguste, că sunt și foarte subțiri. (n.r. râzând) Și m-am încăpățânat multă vreme să-mi las păru’ lung. Anumiți oameni nu au dreptul să-și lase părul lung. Ar trebui să primească amendă dacă încearcă. Io sunt unul dintre ei. Și la un moment dat mi-am dat seama că cel mai deștept cedează, deci să mă tund, naibii! Și m-am tuns. Dar! Renunțasem la codițe mai dinainte un pic pentru că, cum ți-am zis, am început să port ochelari și să văd mai limpede ce se întâmpla în oglinda aia. Iar ce se întâmpla în oglindă excludea posibilitatea unor codițe.
Având în vedere că vom posta ăsta pe 31, La mulți ani, Lia!
La mulți ani! Și nu neapărat mulți, cât unul și unul. Să fie buni.
