Acum citești
Iulia Rugină, regizoare de film

Iulia Rugină, regizoare de film

Iulia

Bună, Iulia!

Bunăăă!

 

Adevărat sau fals? „N-aduce anul ce-aduce ceasul.”

Foarte adevărat!

 

Ai pățit?

De cele mai multe ori, da. Au fost, de fiecare dată, răsturnări de situație care au schimbat tot anul, dacă înțelegi expresia asta.

 

Poți să-mi dai un exemplu foarte scurt?

Întâlniri întâmplătoare și momente în care am zis „da” unor proiecte, fără să calculez ce urmează să se întâmple. Un foarte mare exemplu este când am primit un telefon de la Actorie de Film, care aveau o școală de actorie, și mi-au propus să fac cu ei un scurt-metraj cu studenții, cursanții. Nu mă cunoșteau. Eu îi cunoșteam pe ei din filme, dar ei nu mă cunoșteau pe mine. Văzuseră filmul meu, Captivi de Crăciun. Și am zis da. Și asta a dus la trei spre patru scurt-metraje cu ei, debutul meu în lung-metraj – Love Building, al doilea film – Alt Love Building – , și o prietenie care sper să continue veșnic.

 

Alături de alți spectatori norocoși, am reușit imposibilul de a trăi (sau retrăi, în cazul unora) noaptea de Revelion din 1988 spre 1989. La ce mă refer și de ce am zis norocoși?

Te referi la un proiect generat de Asociația pentru Cultură și Educație prin Artă, sper că am zis corect, împreună cu Ferestroika, un spectacol de teatru imersiv pe care l-am dezvoltat cu Oana Răsuceanu și care a constat în 12 reprezentații care se întâmplau în spațiul Ferestroika, care e un apartament construit și decorat în stil comunist, încremenit cumva în timp, în care doi actori – Șerban Pavlu și Nicoleta Lefter – trăiesc, practic, Revelionul dintre ’88 și ’89, sub privirile total invizibile a șase spectatori per reprezentație. D-aia ai fost norocos, d-asta ai petrecut Revelionul ’88-’89, a fost un proiect și un demers la care eu am ținut foarte mult și mi-a plăcut enorm. Și cred că și pentru spectatori e o experiență foarte specială, care e un mix de teatru, film, performance, totul foarte imersiv, foarte senzorial.

 

Reconstituire?

Da. Gândește-te că… adică nu gândește-te, că ai fost acolo. Ai simțit mirosul de sarmale și de…

 

Da, da, da!

Ce mâncau ei acolo. Deci, da, sper că-l mai reluăm cumva, nu știu cum, dar a fost minunat.

 

 

Iulia Rugină – personaj negativ pentru o zi. Într-un film sau un desen animat, sau un spectacol de teatru, în ce vrei tu!

Mamă!

 

Alege-ți un personaj! Sau dacă nu, construiește-ți unul!

Mamă, m-ai omorât cu asta! (n.r. râde) Stai să mă gândesc! Într-un film? Acum, știi, cum definești personajul negativ?! Că îmi vine să mă gândesc la villain

 

Merge și un villain! Desigur, poate să fie…

Aș fi o vrăjitoare! Da, d-aia rea. Cred că pot să fac vrăji cu mintea mea, și asta vorbesc serios! (n.r. râdem în hohote) Și aș face rău, doar ca în secunda următoare să regret că am făcut asta și să-mi doresc să pot să schimb. Și să mă lupt restul filmului să repar ce am făcut… ca vrăjioare rea ce sunt.

 

(n.r. râdem) Rol greu!

(n.r. râde) E super-greu! E o vrăjitoare complexă, multidimensională! (n.r. râdem)

 

Eu cred că fiecare – știu că nu-ți place artist (n.r. râdem) fiecare creator are o cămăruță în creierul lui unde, fără săși propună neapărat, se fierb așa, niște idei, se coc niște idei din te miri ce-uri. Dacă mergem în camera obscură a creierului tău acum, ce se pregătește acolo, la modul disparat, la modul vag, imprecis?

E un mix de… cu siguranță se aude muzică în camera asta, de toate felurile. Sunt, probabil, energii negative generate de furie, în general. Sper că apreciezi sinceritatea mea. (n.r. râde)

 

Foarte tare.

Furie și revoltă și, în același timp, amestecat, ca un soi de centrifugă, așa, foarte, foarte multă speranță. Da’ sună ca și cum chiar sunt nebună. (n.r. râde)

 

Sună un pic psihedelic.

(n.r. râde) Nu știu dacă are logică. Da, e un pic, dar camera aia e cam psihedelică. Așa ai zis, că e un amalgam de chestii.

 

Deci avem furie, speranță, revoltă și muzică.

Multă muzică. (n.r. râdem) Ce-a ieșit! Trebuia să-mi dai să-mi iau niște droguri sau ceva. (n.r. râde) Știi cum ți le ziceam?!

 

Să vezi pozele cum erau! Eram cocoțați pe tren cu tot cu bodyguard-ul care a zis că nu ne lasă să facem poze. (n.r. râdem)

 

 

Ajută-mă cu o completare: ani de liceu, cu…

Stai, că nu înțeleg!

 

Știi cum e vorba cântecului: Ani de liceu, cu emoții la română…

Cu Stela Enache voiam să zic!

 

Ani de liceu, cu Stela Enache. Maxim. (n.r râdem)

Cu asta asociez. Dar dacă vrei să dezvolt, ani de liceul meu, „Iulia Hașdeu”, cu multe fete în clasă și doar trei băieți; cu o profesoară de franceză care a reușit să mă facă să urăsc franceza, ceea ce este sinistru; cu un profesor de română care m-a făcut să iubesc româna și filmul și m-a încurajat să merg să fac film; și cu… da, și atât. Dar nu sunt cei mai frumoși ani pentru mine, liceul. Ci facultatea! Adică nu sunt tipul ăla al oamenilor care să spună: „mamă, liceul nostru, să se mai întoarcă.” Niciodată!

 

Eu în filmul ăla sunt, la mine așa a fost!

Da?! Depinde de ce facultate faci, pentru că eu la liceu nu m-am simțit în locul ăla. La facultate am simțit că acolo trebuia să fiu. Și atunci, automat, aș fi vrut să nu se mai termine.

 

Mă uitam la scurt-metrajul tău din 2011, Bună Cristina! Pa Cristina!

E 2006, însă! E din școală, e din facultate, anul 3. Primul, de fapt.

 

Pe YouTube apare 2011. Probabil că atunci a fost el urcat. Scuze! Secvența în care cele două prietene completează un oracol și se uită la secțiunea băieților, cine pe cine place, să vadă ce au completat băieții.

(n.r. râde) Da, cu atenție.

 

Și ele zic așa: Bogdan… „liniuță”… secret. Marius, Iulia… Pe Iulia?! Ce gusturi! (n.r. râdem în hohote)

Nu mai țineam minte!

 

Și voiam să te întreb: care e treaba cu iubirea și cu plăcutul? Cum a fost treaba asta la tine în ultimii 20 de ani?

În ultimii 20 de ani… Cred că ar trebui să mă întrebi în ultimii 30 de ani, ca să aibă o logică. Cam de pe când completam oracole, că a fost diferit. În primii 18 ani de viață a fost ca în Bună Cristina! Pa Cristina! (n.r. râde), îndepărtată, inaccesibilă, înfricoșătoare, foarte frumoasă, generatoare de… A fost cu prinți și cu Feți-Frumoși, exact ca-n film. Cu oracole, cu secrete, cu timiditate, cu tot. După aceea, a continuat tot într-o direcție de „există Făt-Frumos”, trebuie găsit, trebuie căutat. Doar că drumul s-a făcut mai abrupt (n.r. râde) și cu obstacole. Și eu m-am făcut vrăjitoare pe parcurs (n.r. râde). Și acum cred că ce-am crezut eu când eram mică și completam în Oracol se poate întâmpla… și mi se întâmplă acum! Deci, e un happy-end după 37 de ani… mă rog, hai să zicem că nu le aveam eu cu iubirea de la 3 ani. (n.r. râde) Dar pentru ultimii 20 de ani, ce m-ai întrebat, da, e cu siguranță un happy-end și un closure foarte frumos ce mi se întâmplă.

 

Ce drăguț!

Eu nu prea zic chestii personale niciodată.

 

Știu, am urmărit. Dar am zis să încerc…

Da, e frumoasă întrebarea.

 

 

Mi-ai mărturisit că-ți plac gările și d-asta suntem aici. Și cred că și domnul Mungiu are ceva cu trenurile, gările. Fiecare deschidere a lung-metrajelor are câte o…

Dar în 4,3,2 n-are. Are?

 

Corect, parcă în 4,3,2 n-are. Dar în ultimele are. Are în Bacalaureat, are în După dealuri. Are și-n Occident.

Bine, acum e cu Monștri., tot în gară aici, cu Marius Olteanu.

 

Pe tine ce te atrage la un astfel de loc?

Mi se pare că e un amestec foarte onest de oameni, de toate felurile și din toate locurile, mult mai autentic pentru o țară decât ar fi, de exemplu, într-un aeroport. Și nu neapărat gările, cât călătoriile cu trenul îmi plac. Nu în România în mod special, e drept, dar și în România. N-am mai fost cu trenul în România de foarte mult timp. Ultima oară când a făcut 12 ore și jumătate de la Cluj la București, am jurat că nu mai… Dar altfel, senzația de mers cu trenul e foarte specială și asta îmi place, de fapt: drumul ăla, „glasul roților de tren”. Asta, cred. Și senzația că ori plec undeva, ceea ce mă bucură, ori mă întorc de undeva, ceea ce mă bucură. Adică, de fiecare dată când sunt în gară, e un motiv de bucurie, pentru că îmi place întotdeauna să plec și să călătoresc, și îmi place întotdeauna să mă întorc acasă. E un doi în unu, orice ar fi e bine, e bine-n gară. (n.r. râde)

 

Și dacă ar fi să trăiești într-unul din filmele tale, ai alege…?

Păi, am zis că am trăit un pic în Bună Cristina! Pa Cristina! Hmm, aș alege să trăiesc în… Să mori de dragoste rănită. (n.r. râdem)

 

Spumos, savuros a fost!

Da, pentru că e și puțin real, și puțin ireal, și cu muzică, și cu iubire, și cu vrăjitoare, și cu tot. Uite că mă psihanalizez până la finalul interviului. (n.r. râde)

 

Nu, da’ asta cu vrăjitoarea e mortală, o pun în bold, pe cuvânt.

Apropo de ce răspunzi fără să te gândești! (n.r. surâde) Că dacă stau să mă gândesc, poate zic: „Ce dracu’ am zis, vrăjitoare?! De unde?!” (n.r. râdem)

 

 

Vrei să facem o poezie cu patru versuri?

Hai! (n.r. râde)

 

Începe tu cu un vers.

Facem cu rimă încrucișată?

 

Hai să încercăm!

Începe tu! Trebuie să-mi dai tonul.

 

Să-ți dau tonul? Toamna, pe oriunde aș merge…

Și vrei să rimeze?

 

Nu neapărat. O lăsăm așa, albă, ca la Nichita Stănescu.

Toamna, pe oriunde aș merge/ Aur și electronice… (n.r. râde) M-ai adus în Gara de Nord, sorry!

 

Aur și electronice? Toamna, pe oriunde aș merge/ Aur și electronice…

Te duc într-o zonă mai abstractă, așa. Nu facem cu frunzele și cu iarna.

 

Aur și electronice/ Și apoi mă caut prin buzunare…

Toamna, pe oriunde aș merge/ Aur și electronice/ Și apoi mă caut prin buzunare/ Și renunț, ca de fiecare dată.

 

E mișto rău!

Trebuie să-i dăm și titlu. Am uitat-o, cum era? Toamna, pe oriunde aș merge/ Aur și electronice/ Și apoi mă caut prin buzunare/ Și renunț, ca de fiecare dată. Noi trebuie să scoatem un volum! (n.r. râdem)

 

Titlu… Ne mai gândim un pic la titlu. Cred că e ești o profă senzațională!

(n.r. râde) Încerc. Senzațională nu știu, dar aș vrea să fiu toți profesorii care mi-au lipsit mie, de fapt. Că mi-au lipsit, de când am fost prima dată la școală. Adică un om care să… Era o întrebare la care trebuia să răspund sau…?

 

Spune, că e frumos.

Un om care te ascultă, care în primul rând te ascultă, care înțelege sau încearcă să înțeleagă ce-ți dorești tu să spui, să faci, să visezi, să orice. Nu vorbesc doar de Film, vorbesc și de școala generală. Care înțelege unde vrei să te duci și chiar dacă poate nu e drumul cel mai bun, nu-ți pune bariere niciodată, îți dă cârje, bastoane, sprijin. Și un om care nu se situează în niciun fel deasupra ta la nivel de emoție – acum vorbesc de Film. Că la nivel de cunoștințe și de pregătire, evident, ești. Dar la nivelul lucrurilor pe care le ai, pe care vrei să le spui, eu cred că un student de-ai mei poate avea infinit mai multe lucruri de spus decât mine. Faptul că eu sunt la catedră și el e în bancă nu ar trebuie să știrbească chestia asta deloc.

 

 

Două mici adevăruri pe care le împărtășești studenților tăi. Unul de teorie, cerebral, academic-cerebral. Și celălalt mai de coraçón.

Cred că sunt mai multe, nu-mi vine în minte acum. Dar unul cerebral ar fi: nu încerca să copiezi, asta le spun: să nu încerce să copieze ce au văzut în alte filme, ci să vorbească despre ei, adică să scrii despre tine, de fapt. Eu vorbesc despre scenaristică acum, că predau Scenaristică. Să nu scrii ce crezi că vrea lumea să vadă. Să scrii ce vrei tu să spui. Și asta și-n viață: să nu vorbești doar pentru că omul ăla își dorește să audă aia, să vorbești pentru că asta vrei să comunici. Ăsta e primul și asta se leagă se subiectul ales, de temă, de direcția filmului, de ce vrei să comunici. Și al doilea, emoțional cred că e – ăsta îl aplic la mine întotdeauna – , să încerci să nu-ți fie frică de demonii tăi cei mai mari, cei mai înfricoșători, ăia care te fac să plângi; să ți se strângă stomacul și să te sperii și să te duci, automat, într-o zonă în care ești safe ca autor. Și eu asta n-am făcut-o mult timp. Și îmi dau seama cât de mult am greșit. Dar nu există mai mare bucurie și terapie decât să te arunci în față cu mâinile goale, în fața celor mai mari demoni ai tăi și să te înfrunți cu ei. Pentru că prin înfruntarea asta, dincolo că e o formă de terapie, într-adevăr, și de vindecare, dar este un produs foarte sincer, extrem de sincer, și deci și foarte puternic. Pentru că nu ai cum să vorbești despre ceva… eu nu pot să vorbesc despre ceva ce e puternic pentru tine dacă pentru mine nu e puternic. Explozia aia de emoție trebuie s-o simt eu prima dată. Și ca să o simt, e nevoie de un clash, de o confruntare. Trebuie să mă bag în zone în care s-ar putea, la prima vedere și la prima mână, să-mi fie frică să m-arunc, s-ar putea să mă tem de ele. E o formă de autoanaliză și de terapie. D-aia, într-un fel, dacă stai și te uiți – la mine nu e neapărat cazul, încă învăț – , dar sunt oameni pe care îi bântuie aceleași și aceleași lucruri. Sunt aceiași demoni care generează poveștile alea. Și asta mi se pare că e creația valoroasă, și puternică, și sinceră.

 

Și aici apare fenomenul de creație de autor?

Cred că acolo ești, de fapt, autor. Că așa, o comedie funny, de public, cred că putem să scriem mulți dacă facem un pic de școală și ne concentrăm. Dar demonii ăia personali sunt doar ai tăi și doar tu îi poți da, doar tu, autor. Și în momentul în care este și o chestie recurentă, în mai multe lucruri, e ca clar că e de-adevăratelea. M-am lungit.

 

Foarte bine. Mai avem două lucruri: într-un univers absurd, un decret și mai absurd – sau un decret firesc într-un univers absurd? – legiferează că de-acum încolo fiecare regizor trebuie să-și aleagă doi actori, un bărbat și o femeie, cu care să lucreze până la sfârșitul vieții. Situația se complică și mai tare, fiindcă acești doi oameni, sigur, utilizând make-up și toate celelalte lucruri care intră în povestea facerii unui film, eh, acești oameni trebuie să semene și ca frate și soră, și ca tată și fiică, și ca mamă și fiu, și ca soț și soție. Evident, trebuie să-i alegi așa ca să ai ce povești să scoți de acum până la…

Adică ei pot fi de aceeași vârstă, asumându-ne că prin machiaj prostetic și chestii se pot îmbătrâni…

 

Da, da. Și trebuie să-mi spui cu cine vrei să faci.

Tot restul vieții mele?

 

Da.

Români?

 

Români, da.

Mamă, dar te-ai gândit ceva la întrebarea asta! (n.r. râdem)

 

„Ai ceva probleme!” (n.r. râdem)

Mamă-fiu, înseamnă că trebuie unul bărbat și unul femeie. Asta e clar!

 

Iulia

 

Un bărbat și o femeie, da. Foarte versatili, cum s-ar spune.

Mamă, mi-ai dat foarte greu, pentru că am lucrat cu foarte mulți actori foarte mișto și cu care aș lucra din nou, și din nou. Și cred că mai mult cu bărbați decât cu femei am lucrat. Nu știu de ce s-a nimerit așa. Sunt mulți! Cu Dragoș am lucrat foarte bine. Hmm… hai să zicem cu Andi, asta fiindcă cu Andi am lucrat cel mai mai intens. Și dacă îl luăm pe Andi, cu cine seamănă Andi, dac-ar fi femeie? Bine, nu poate să fie adoptat? Adică… poate să nu semene.

 

Sigur. Eu am lansat chestia asta în ideea că poate nu ai vrea să faci numai filme de dragoste cu ei. Poate ai vrea să faci un film cu un frate și-o soră.

Vreau să zic că nu trebuie neapărat să semene fizic. Dacă ea e negresă, ok, dar chiar și atunci poate să fie adoptat.

 

Așa e, da. De fapt, cred trebuie să aibă o chimie care să…

Nu știu. Acum e și foarte proaspăt în mintea mea, dar chimia pe care am văzut-o și pe care am și avut-o cu Nicoleta Lefter, că e foarte recentă de la Ferestroika. Și chimia pe care ea a avut-o cu Șerban Pavlu. Aș zice ei doi, ei și seamănă unul cu celălalt, chiar dacă în spectacol sunt soț și soție. Dar asta este pentru că e proiectul foarte recent și întotdeauna mă încarc energetic de ultimul proiect. Cred că Nicoleta ar semăna și cu Andi, dacă stai să te gândești. Sunt foarte mulți oameni cu care aș lucra. Cu Boogie, Bogdan Dumitrache, am lucrat extraordinar de bine.

 

Dacă vrei, facem perechi. Andi cu cine?

Andi cu Nicoleta, să zicem. Papi cu… E greu, nu poți să zici toată viața. Refuz. Aș lucra la un proiect. Toată viața-toată viața, nu poți.

 

Este un univers absurd, nu se poate. (n.r. râd)

Aș face un singur film și m-aș lăsa de cinema în universul tău absurd! (n.r. râde) Oricum, răspunsul este ceva mai complex. Cu Mădălina Ghițescu am lucrat foarte bine, cu Ozana Oancea. O iau pe filme acum. Cu Irina Velcescu, super-bine. Cu Ioana Flora am lucrat foarte bine în film. Sunt multe actrițe foarte mișto, dar cu care nu am lucrat. Și atunci… Cu cine aș mai lucra? Cu Luminița Gheorghiu mult mi-ar plăcea. Cu Victor Rebengiuc mult mi-ar plăcea. Și cred că aș avea enorm de învățat de la oamenii ăștia. Mă mai gândesc la filmele altora. Cu Vlad Ivanov mi-ar plăcea mult de tot să lucrez. Mai sunt. N-aș putea să lucrez cu un singur om.

 

 

Ai face un film și te-ai lăsa.

Da, chiar n-aș putea să lucrez cu aceiași oameni tot timpul. Mi se pare să te plafonezi. Și știu că sunt regizori care fac asta, dar s-ar putea să nu fiu eu. Adică, eu mă plictisesc foarte repede – și nu că mă plictisesc de oameni.

 

Tu ești pe căutări.

Da, exact. E de căutat.

 

Și ultima, și-ți mulțumesc.

Păcat, că mi-a plăcut.

 

Mai am una de rezervă. Uite, tot absurdă, dar poți să-i dai ce înțeles vrei. Cap sau pajură?

Cap, dar nu știu de ce. Tot timpul am zis cap. Nici nu știu care e diferența. Adică, dacă facem acum la monedă cap sau pajură, n-o să știu care e capul și care e pajura. (n.r. surâde)

 

Capul e figura, pajura e stema.

Logic, da. Și dacă ai 50 de bani, 50 ce e?

 

E cap. Cred.

Ăla e cap? Nu e nicio figură.

 

Iulia

 

E figură de 50 de bani. (n.r. râdem)

Cap, da, că e primul. Deși sună mai bine pajură.

 

Și ultima. Șochează-ne! Dă-ne un Breaking news despre tine, spune-ne ce se află pe burtiera vieții tale! (n.r. râd)

Aoleo! (n.r.râdem) Stai să mă gândesc. Acum, acum?

 

Acum, anul ăsta, perioada asta, când vrei tu.

Pentru mine, personal, e un breaking news că mă duc în sfârșit în vacanță, că nu am mai fost în vacanță, oho, de foarte mult timp! E un Breaking news foarte mare. Iulia Rugină se duce în vacanță! (n.r.râdem) Serios.

 

E superb!

Nu știu când și unde. Sper că anul ăsta, cât mai repede. Ăsta e breaking news.

 

* off the record *

 

Săru’-mâna, Iulia, mulțumesc.

Am zis bine?

 

Ai zis excelent!

De abia aștept să citesc. Mi-a plăcut foarte tare. Știam eu c-o să-mi placă.

 

Iulia

 

Vezi comentariile (0)

Lasă un gând

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată.


© 2019 Mezanin | Un proiect susținut de CONNECTARTS

Înapoi la etaj