Acum citești
N-am știut niciodată ce înseamnă scrisul după dictare și-mi pare rău

N-am știut niciodată ce înseamnă scrisul după dictare și-mi pare rău

dictare

Am făcut clasele I-IV la București, într-o școală generală obișnuită. O școală de cartier. Am intrat la școală în 2004, iar în 2005 eram deja clasa a doua. Și cum eram eu deja clasa a doua în 2005, învățătoarea noastră, între multe alte exerciții de română, ne punea să scriem după dictare. E frumos și scrisul după dictare. E frumos și scrisul după dictare fiindcă dictarea e parte din campionatul lucrurilor-realitate. Campionatul lucrurilor asupra cărora întreaga planetă cu o minimă-chiar-și-inexistentă igienă mentală se poate pune de acord. Câinele latră, apa fierbe, iarba e verde. Mai mult, în condiții firești (firesc e un personaj pe punctul de a-și tăia venele în baie) câinele latră și azi ca ieri, apa fierbe și azi ca ieri, iarba e verde și azi ca ieri. E acea mână de lucruri care-ți rămâne baston când condiții nefavorabile firescului te pun să mergi cu capu’ în jos, picioarele-n sus și cealaltă mână la spate. Neschimbarea câinelui, apei și ierbii din ziua 18.234 te ajută și te cucerește la fel ca neschimbarea câinelui, apei și ierbii din prima zi. În asta constă frumusețea, puterea lucrurilor-realitate, și această etichetă fără manifestări neplăcute și fără termen de expirare – ia vezi pe capac! n-are?! n-are! – e universală și magică, e felliniană în toată bucuria cuvântului. Vă ziceam de dictare. Credeam despre scrisul după dictare că e din gașca asta. Credeam că scrisul după dictare va însemna mereu la fel. Scrisul după dictare va fi (fost) exercițiul de a reproduce cât mai fidel, în scris, o serie de propoziții pe care le rostește cineva lângă tine, cineva care citește dintr-o carte. Cum făcea învățătoarea mea în 2005, pe când eu eram deja clasa a doua. Oricine mi-ar fi zis că scrisul după dictare e să sari de la balcon sau să mănânci un pepene roșu, l-aș fi contrazis simplu și din milă, așa cum contrazici un om nebun. „Nu te mai iubesc”, a țipat o fată în fața iubitului ei, iar el n-a înțeles, dar nici ea n-a înțeles, și pentru că el n-a înțeles, ei și-au mai explicat o dată, iubindu-se încă o seară și alți 2 ani de zile. „Nu te mai iubesc”, a conchis ferm o fată în fața iubitului ei, iar el s-a făcut că nu înțelege, dar și ea s-a făcut că nu înțelege, și pentru că el s-a făcut că nu înțelege, ei s-au mai amăgit o dată, iubindu-se încă o seară și alte câteva luni de zile. „Nu te mai iubesc”, nici n-a rostit o fată în fața iubitului ei, ci doar a ridicat ușor din umeri, înclinând capul într-o parte, iar el a înțeles, și ea a înțeles, și au decis amândoi că-i mai cinstit să se despartă. Credeam despre scrisul după dictare că înseamnă să reproduci cât mai fidel, în scris, o serie de propoziții pe care le rostește cineva lângă tine, cineva care citește dintr-o carte. Dar am aflat că noi, oamenii, am primit-o pe domnișoara android Sophia nu ca pe o sumă de circuite de noi îmbârligate, nu ca pe skanderberg-ul amical și tâmp-fericit dintre un calculator și o femeie gonflabilă, de noi precupețit, dar ca pe primul cetățean robot al Arabiei Saudite, căci asta e domnișoara android Sophia, un cetățean stimabil, care nu o dată a dat mâna cu șefi de stat la marile dineuri ale elitelor. Rușine, pe această cale, celor care nu sunt cetățeni robot ai Arabiei Saudite, semenilor care n-au dat mâna cu șefi de stat la marile dineuri ale elitelor și care nu merită nicio stimă. Rușine. Mi s-a spus asta și eu n-am înțeles, și am făcut dragoste cu lumea încă o seară și alți 2 ani de zile. Credeam că știu ce înseamnă scrisul după dictare. Dar am aflat că noi, oamenii, am născut niște organisme vii din celule de broască, xenoboți, și xenoboții au un milimetru, și sunt veșnici dacă au ce mânca (plic sau bobițe?), iar fără mâncare supraviețuiesc chiar și-o lună, dând un bun exemplu mai cocoloșiților copii rupți în cur și morți de foame, care, doar oameni fiind, nu rezistă-n agonia nevoilor omenești decât o săptămână-două, și-apoi mor, ceea ce este, nu-i așa, inadmisibil, dragi copii rupți în cur și morți de foame. Noi, oamenii, am născut aceste organisme vii ca să ne ajute pe noi, oamenii care nu ne putem ajuta între noi, oamenii care-am născut aceste organisme vii ca să ne ajute pe noi. Și bis. Bis, bis, bis!, mai vrem, aplaudă cine n-a stins demult lumina. Mi s-a spus asta și eu, care eram deja clasa a doua în 2005, n-am înțeles. Și am mai făcut dragoste cu lumea încă o noapte și alte câteva luni de zile, simplu și din milă, așa cum faci cu o amantă nebună. Credeam că știu ce înseamnă scrisul după dictare. Dar am aflat că noi, oamenii, am omorât cinema-ul și realitatea și alți oameni și actoria și istoria și viața și moartea însăși am omorât-o. Am aflat că noi, oamenii, îl vom reînvia digital pe James Dean ca să joace într-un film despre Vietnam și filmul se va lansa anu’ ăsta, în 2020, și mi-am dat seama că iarba, apa și câinele nu sunt, și-am simțit că mâna-baston îmi tremură, și o voce mi-a șoptit ca Irodiada că Fellini nu e, și să văd în baie că-i sânge pe faianță și e păcat de Dumnezeu, și că-n timpul vieții mele nimic nu va mai fi și asta-i tot și cui nu-i convine să plece-n sine. Și-am ridicat ușor din umeri, și-am înclinat capul într-o parte, și nu m-am mai iubit cu lumea. Am aflat că James Dean nu e mort și am înțeles și eu, care în 2005 eram deja clasa a doua, că n-am știut niciodată ce înseamnă scrisul după dictare. Și-mi pare rău.

Vezi comentariile (0)

Lasă un gând

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată.


© 2019 Mezanin | Un proiect susținut de CONNECTARTS

Înapoi la etaj