Acum citești
Radu Iacoban, fost gamer

Radu Iacoban, fost gamer

Salut, Radu! Mulțumesc că ai acceptat invitația mea.

Cu drag!

 

Dineu cu foști, carevasăzică. Dar nu vreau să începem cu pretextul, anume calitatea de fost gamer, ci vreau să vorbim puțin despre spectacolele în care joci.  Am observat că în mai toate se ating puncte precum moartea, singurătatea, perisabilitatea relațiilor dintre oameni. Dezrădăcinare ar fi cuvântul mare la care mă gândesc. Tu ce rădăcini ai? Ai familie numeroasă, prieteni, hobby-uri? Câte lucruri îți umplu ție… golul existențial?

O, Doamne, sunt o grămadă! Și cumva fiecare preocupare vine la pachet… mai iese la suprafață în momentul în care găsesc un text sau un pretext sau un context care mă face fericit. Atunci când îmi scriu textele și se întâmplă să le și joc, îmi satisfac un soi de… se mai închide puțin din void-ul ăla, din vidul ăla, dar sunt conștient că e doar o senzație, că ea durează de la ora 7 până la ora 9, că ea este împlinită împreună cu spectatorii și cam aia e. E și un proces de repetiții, la fel, ajungi să cunoști niște oameni, uite, de exemplu cum s-a întâmplat recent la Oradea, am jucat într-un spațiu – adică trupa a jucat, că eu am regizat spectacolul –, într-o sinagogă, un spectacol care se numește Creștini. Și era cu o echipă de oameni pe care nu-i știam, dar cumva tot procesul ăsta de cunoaștere, la fel, ești un burete și îți dă un soi de senzație că mâine sau că astăzi sau că poimâine merită. Merită să le descoperi. Cât legat de mine și de unde sunt și ce am experimentat, încerc să adun cât mai multe, cât mai multe experiențe, considerând în mintea mea tâmpă că la un moment dat le voi folosi. E bine să fiu scanner.

 

Și nu le-ai folosit până acum? Adică n-au treabă viața privată cu teatrul?

Ba da, ba da, ba da! Le folosesc, dar asta spun, că un spectacol de teatru se întâmplă… e așa, e o mică minune că se întâmplă, că ai privilegiul să spui oamenilor o poveste, că ai privilegiul să aduni din experiențele personale și să le folosești, ori pe un text pe care-l scrii tu, ori pe alt text, guvernat cumva de aceea idee, de acea nevoie, acea temă.

 

 

Și apropo de temele astea, e o întâmplare, o pură coincidență că multe dintre spectacolele tale au o chestie existențialistă? De la Nietzsche citire, așa.

(n.r. surâde) Probabil da, trebuie să mă caut mai mult, dar asta cu dezrădăcinarea nu știu dacă neapărat, da, poate că ai pus punctul pe i, mulțumesc, da’ eu nu m-am gândit la treaba asta. Automat, când citești un text dramatic, există acea lectură, să spunem conștientă, și mai există și un soi de mesaj care vine, la care tu reacționezi prin empatie, prin, nu știu, emoționalitate, nu vreau să folosesc cuvinte mari. Și probabil că acolo e legătura, de exemplu la mine dezrădăcinarea a venit ca o nevoie. De mic, din a doisprezecea de când am plecat de-acasă, la Iași, am plecat în a doisprezecea, am dat acolo Bacalaureatul și-așa, (n.r. surâzând) deci de-aia zic că e foarte mișto ce zici și evident că are legătură cu ce fac, dar n-am căutat neapărat.

 

Tu de unde ești de loc?

De loc sunt… Eu sunt născut în Pașcani, în județul Iași, și dup-aceea, la 3 luni, am fost condus, mutat, fără voia mea, bineînțeles, (n.r. surâde) în Timișoara. Na, și dup-aceea am plecat la Cluj, dup-aceea am venit în București, și-acuma, de vreo doi ani, mă bucur de periplul ăsta regizoral – Brăila, Oradea, Iași. Și sunt, știi, așa, niște mici capsule de timp pe care le consum acolo, împreună cu niște oameni, și e foarte fain lucrul ăsta, că practic… Da, ader la ideea aia mișto, să-ți speli ochii. Să nu rămâi în același loc, să cauți mereu.

 

Calumea!

Ca lumea. (n.r. râdem)

Ca lumea, da.

 

Prin 2000.

 

Dacă n-ar fi fost Charleston, aș fi…. , dar n-aș fi… Un câștig și o pierdere.

Un câștig și o pierdere? Pentru Charleston?

 

Da.

Am numai câștiguri la Charleston, pierdere, nu știu, n-am. A venit sub semnul dragostei toată alegerea asta, și Andrei Crețulescu a venit, ne-a văzut spectacolele, e cel mai mișto lucru să vină un regizor de film să-ți vadă spectacolele – știi că e discuția aia eternă, este falia asta între departamente și-așa. Și omul ăsta a venit și mi-a pus cea mai frumoasă întrebare: „Ce mai faci, Sebastian?” Adică el deja mi-a oferit rolul, ceea ce mi s-a părut foarte, foarte fain. Și-atuncea, d-aia zic că n-am. Toate zilele alea în care am filmat au fost minunate, pe Șerban Pavlu îl iubesc, ne iubim, suntem foarte buni prieteni.

 

Cât a durat filmarea?

Foarte puțin. Douăzeci și una de zile, din care eu am fost în șaișpe, sau ceva în genu’ ăsta, nu știu, tre’ să mă uit pe contract (n.r. râde), că am fost plătit la ziua de filmare.

 

Puțintel, 3 săptămâni…

Da, a fost foarte pe repede înainte, pentru că a face film în România încă e o minune, adică să obții banii ăia, să ții o echipă de filmare, să le satisfaci nevoile și-așa e… e lucru mare. Doar când am încercat acuma, scriind un scenariu de scurtmetraj, să-mi imaginez cam cât ar fi procesul ăsta de muncă și ce ar implica, bani, echipă, oameni, resurse, pregătire, te ia capu’, adică mi se pare că oricărui regizor de film din România îi trebuie ridicată, așa, o mică statuie. „Măi, omu’ ăsta chiar și-a consumat nervii și neuronii pe chestia asta!”, bravo oamenilor care ajută și care fac proiecte și care caută bani în stânga și-n dreapta, pentru că e… wow.

 

Radu
Din filmul Charleston, regia Andrei Crețulescu.

 

Iată, ajungem și la pretext. Ai povestit de mai multe ori că ai fost un împătimit al jocurilor pe calculator. Acolo e chestia aia în care îți construiești personajul-user, îi dai armuri, puteri, abilități. Ai putea să-ți construiești spectatorul în felul în care îți construiai personajul? Nu spectatorul ideal, da’ spectatorul standard, cel căruia i te adresezi tu.

Păi, cumva asta și încerc să fac în spectacole. Pornesc  de la premisa că suntem doi străini care abia așteaptă să se cunoască. (n.r. surâde) Știm de la bun început că suntem străini, știm de la bun început că ne-am întâlnit la un first date, adică știm că o să consumăm ceva, încerc să pregătesc spectatorul, să-l provoc. Da’ nu… cum să-ți spun. E la masă cu mine. Suntem pe același picior de plecare. Evident, (n.r surâzând) există oameni care nu știu să se comporte foarte bine la masă, și-atuncea na, trebuie atenționați. Uite, îți dau un exemplu. În Italia, Piccolo Teatro, da? E așa, o Mecca a teatrului. A-nceput spectacolul, am fost invitați de către două domnișoare pe locurile noastre, a început spectacolul, gong, gong, gong, și-au apărut doi bodyguarzi, (n.r. râzând) cele două domnișoare s-au transformat în doi bodyguarzi, care, dacă tu aprindeai telefonul, dacă se auzea un sunet mai ciudat, nu știu, de sendviș, cineva poa’ să bage un snack, îți băgau lanterna-n ochi în secunda doi și spuneau „nu”.

 

În timpul spectacolului?

Aveau experiența necesară s-o facă discret, da’ în același timp să te facă să te simți mega-prost. Repet, în Piccolo Teatro. Pe Broadway am văzut exact aceeași chestie, dacă cineva la un moment dat, nu știu, scotea telefonul, cum avem noi chestia asta…

 

În 2009.

 

Da, o avem.

Se sting luminile, am observat că există în conștiința spectatorului – dacă nu există pauză, se sting luminile, trebuie să aprindem telefoanele. Și-atunci cineva apare și zice, cu o lanternă, „nu”! Te simți și prost, că toată lumea se uită la tine că ai făcut tâmpenia aia. Da’ mă rog…

 

Și-n rest, ai pretenții? În afară de astea foarte…

Basic.

 

Da, foarte basic, foarte de bun-simț. Ai pretenții de la spectator? Aștepți ceva de la el? Parcă pretenții nu-mi place cum sună.

Ba nu, poate-i bun „pretenții”. Ai pretenția, cumva, să fie acolo. Dar trebuie să fii și tu conștient că trebuie să te folosești de toate armele posibile în acel spectacol, în acea poveste, să-l ții acolo, să-l menții treaz. Urăsc spectacolele în care publicu’ nu înțelege absolut nimica, se ridică-n picioare și aplaudă, știi?

 

Radu
Cu Andreea Grămoșteanu, cca. 2003.

 

De unde știi că nu înțelege nimic?

Am văzut treaba asta. Din respect pentru un mare regizor, sau pentru o mare producție care a fost aclamată, au venit oamenii ca la pomu’ lăudat, n-au înțeles mare lucru, da’ au aplaudat, s-au ridicat în picioare, pam, pam, pam, vai, ce frumos. Prefer un public care să fie mult mai necruțător, să plece. Nu-mi place, plec, e ok. Avem de lucrat aici, (n.r. surâde) în peisajul nostru autohton, dar tre’ să începem de undeva, cumva.

 

De ce nu ți-a plăcut acel an de actorie petrecut la Cluj?

Nu m-am identificat eu cu metoda de lucru de-acolo, aia era tot. Oamenii erau mișto și sunt mișto în continuare, Geo Costin, Sorin Miron sunt în trupa lui Victor Ioan Frunză și fac treabă și m-am bucurat foarte mult pentru ei, adică erau niște oameni foarte faini și sunt niște oameni foarte faini. N-am mai lucrat eu cu ei de atunci, de-aia ei sunt plasați undeva în trecut. Dar metoda respectivă era foarte bizară și simțeam nevoia de altceva. Îți dai seama, eram student, nu știam foarte mult de ce am nevoie, dar ceva din instinctul meu spunea că nu mă duc într-o direcție cât de cât ok. Au fost mai multe alegeri pe care le-am făcut în clasa a doisprezecea, când mă pregăteam pentru actorie, și am ales, adică eu am ales să merg la facultatea respectivă. În a doisprezecea eram poate mai naiv, m-am uitat la un spectacol de la Cluj și am fost „wow, ce tare, aș vrea și eu să fac asta”, na, cum reacționăm noi de obicei, ne uităm la ceva și zicem „da, pe aicea”. E, n-am mai întâlnit treaba asta sau ceva din efervescența aia s-a dus, și-am zis ok, bun, tre’ să mă duc în altă parte. Și mă gândeam că cea mai bună chestie e Bucureștiul, dar Bucureștiul n-a fost, în primă instanță, cea mai bună alegere. Venind din Cluj, Timișoara, într-un oraș… în jungla asta dementă, am avut vreo 6 luni în care n-am prea înțeles.

 

Te-ai cam dat cu capu’ de pereți.

Da, până când cineva mi-a pus o întrebare foarte mișto. Nu o întrebare, mi-a pus un diagnostic. Mi-a zis: „ai ceață la mansardă”. Și am fost „ce înseamnă asta?”, da’ știu că-mi tot ziceam (n.r. surâzând) „ceață la mansardă? cum adică, cum adică? ceață la mansardă?!”, și până la urmă mi-am dat seama că puneam eu un soi de presiune idioată pe mine și nu funcționa. Nu știu, probabil că aveam eu o imagine. Era mai mult în capu’ meu decât reacție la stimuli exteriori, care erau destul de faini. Mă simțeam judecat, chestii d-astea, eu eram deja la performanță, trebuia să… eu dădeam un examen în fiecare zi.  Și era o tâmpenie chestia asta, iar la un moment dat m-am relaxat…

 

Alături de Tudor Aaron Istodor.

 

Te oboseai.

O, Doamne, da! Da’ îmi făceam și rău, la modu’ rău-rău, na. Și la un moment dat am zis stop, hammer-time (n.r. râdem), hai să schimbăm puțin macazu’, hai să facem și altceva.

 

Senzația pe care o dai astăzi, privindu-te, e de om foarte dinamic, foarte conectat la viața reală. Cum stătea treaba cu net café-urile și jocurile pe calculator? Făceai teatru-n anii ăia, cum era perioada aia pentru tine?

E exact perioada de care-ți ziceam. Mă retrăgeam într-un colț și aveam așa, cumva, o senzație de fericire. Da’ și acuma o fac, adică la un moment dat când e un burn out, mă pun și mă joc, mă uit la ceva, mă deconectez total. Atuncea mă deconectam pentru că refuzam realitatea respectivă, acuma, dacă o fac, o fac pentru că la un moment dat sunt prea imersat în treaba respectivă și ca regizor trebuie să-ți iei momentele de pauză. Să descoperi, să redescoperi ce ai construit cu o zi înainte, chiar cu un timp de repetiție înainte, să-ți dai seama ce ai făcut. Pentru că da, e important să te bucuri ca un copil de produsul pe care urmează să-l livrezi. Mie de-aia îmi plac mai mult repetițiile fiindcă, mă rog, evitând limbajul de lemn, „experimentezi”, nu experimentezi, practic cunoști, cunoști, te cunoști pe tine, de fapt. Chiar dacă avem noi atitudinea asta de altruism, de fapt facem lucrul ăsta pentru noi, doar pentru noi.

 

Ești genul de regizor pe care-l deranjează momentul când procesul construcției unui spectacol a ajuns la final și nu se mai poate face nimic în spectacol?

Ăă, nu, îmi asum că ăsta a fost timpu’ de repetiție, chiar dacă e scurt, chiar dacă e lung, n-am ce să mai fac. Și de-aia, cumva, după ce termin repetițiile, nu-mi place să văd spectacolele, nu-mi place să le mai văd. Dacă am ocazia, pot sta la primele două-trei reprezentații, dar eu deja știu ce am construit. Și nu-mi place să fiu cu ochii pe public să văd ce reacții are, nici cu ochii pe actori ca dup-aia să le spun „vezi că acolo ai greșit”, pentru că îmi asum, repetând destul de condensat, concentrat, îmi asum că tot timpu’ fac parte dintr-un grup în care toată lumea e conștientă de ce face, ce-a greșit și așa. Ținând cont că e teatru și că poți să greșești mereu, va face parte din tot ecosistemu’ ăsta, toată constelația asta de spectacol, că-i ceva viu. Nu mi s-a întâmplat niciodată să le spun actorilor „băi, vezi că ai făcut altceva decât am repetat”. Oricum, regizorul, după premieră, e cam pa. Nu-i ochiul lui Sauron (n.r. râdem), niște actori crispați care trebuie să joace pentru regizor, ei trebuie să își formeze spectacolul lor.

 

 

O serie foarte scurtă de întrebări absurde. Mândrie sau prejudecată?

(n.r. râde) Ce bună e asta! Foarte scurte, tre’ să fie și răspunsu’ foarte scurt. Prejudecată.

 

Rațiune sau simțire?

Rațiune.

 

Acțiune sau teorie?

Acțiune.

 

Context sau subtext?

(n.r. surâde) Mi-aș dori subtextu’, da’ mai mult e contextu’.

 

Mă leg de numele unui spectacol în care ai jucat, Ziua futută a lui Nils

Oh, yeah!

 

 

și te întreb: care-i ultima zi nasoală pe care ai avut-o?  Nu trebuie să povestești mot-a-mot, dacă te deranjează să spui faptic, poți să spui care e vibrația aia dintr-o zi care te face să pui eticheta „domne, da, asta a fost o zi… de căcat”.

Păi, știi cum e, zilele bune se leagă într-un mod inexplicabil, la fel și zilele de… (n.r. surâde) de căcat se leagă în mod inexplicabil. Nu știu, poate să fie așa, o succesiune de vești. Mi s-a întâmplat într-o zi, cumva mi-au picat trei proiecte. (n.r. râdem) De la ora nouă dimineața până la ora doisprezece, dar și eu mi le-am atras, adică de la bun început m-am trezit foarte…

 

Încrâncenat?

Extrem de încrâncenat, cu un stomac foarte tare, cu… nu știu ce n-aveam. N-aveam cafea, m-am dus, ploua, nu știu ce, dar cea mai bună chestie de rahat a fost când am plecat de la o repetiție de la Teatrul Mic – asta se întâmpla acum 7 ani sau ceva de genu’ ăsta, da, 7 ani. Și aveam nevoie de niște bani, m-am dus cu cardul, l-am băgat în ATM și nu mergea. Și a început Kafka, știi? Evident, afară ploua, era frig, chiar aveam nevoie de banii respectivi, mi-era foarte foame, voiam să mănânc. Și, nu știu, trebuia să scot niște bani. Coadă foarte mare. În fața mea, la coadă, erau doi oameni care se certau, deja se certau, nici n-ajunseseră la ghișeu. La ghișeu, o doamnă care era la fel de irascibilă. Când am ajuns la ghișeu, mi s-a spus că sunt poprit. Eu am făcut „quoi?!”, „aveți poprire”, „what the fuck is that?”, și dă-i, scoate telefonu’, „poprire”, nu știu ce, ca să aflu că două firme cu care lucrasem pe drepturi de autor nu mi-au plătit nu știu ce impozit. Eu având sediul fiscal la Timișoara, stând în București, am primit un bilet la Timișoara, n-am primit notificarea, am primit o cutie poștală la ai mei acasă, ai mei fiind în Italia… deci, de-aia-ți zic. (n.r. râde) O zi futută, da’ foarte futută! Și la final am întrebat-o pe tanti aia, și aia s-a uitat cumva la mine, a văzut amărăciunea (n.r. râdem), a zis „da, puteți să vă scoateți bani la noi dacă veniți cu buletinu’, da’ ei o să vă rețină pe durata a 14 luni o sumă ca să se întregească… popreala”. (n.r. râdem) Și eram, oh my God, bine. Aia a fost o zi futută. (n.r. râdem)

 

 

În Constelații, spectacol în care joci și pe care l-ai regizat, e foarte acută senzația că orice mic amănunt contează, că un gest schimbat poate răsturna mecanismul mare, viața însăși. În afara spațiului teatral, îmbrățișezi această idee? Destin, Dumnezeu, hazard, crezi în ceva din toate astea?

Cred că noi suntem decidenții propriului timp, propriului program. Și că funcție de cum decidem să facem un anumit lucru, apare dup-aceea o succesiune de evenimente, evident. Dacă eu voi reacționa cu nervi la o situație la care nu ar trebui, creierul meu se va bloca în momentu’ respectiv, așa că jumătate de oră voi fi incapabil să reacționez cu zâmbet unei persoane care se întâmplă, să zicem, să vină într-un sfert de oră și să zică „salut, Radu!”, și eu să fiu (n.r. cu sictir) „salut”.

 

Ăsta-i un fel de liber arbitru, ce zici tu.

Da, și cred că noi putem influența lucrurile astea. Cu coincidențele… nu știu, atâta timp cât nu există explicații științifice legate de treaba asta, nu mă pot exprima. Uite, citesc acuma-n asta (n.r. Homo deus. Scurtă istorie a viitorului) despre minte. Mintea și conștiința. Dacă nu există explicație, din punct de vedere științific, pentru aceste două noțiuni, cu care noi suntem foarte familiarizați și pe care le aruncăm foarte ușor în discuție, atuncea cum am putea să ne exprimăm despre…? Nu știu, sunt puțin cam sceptic să mă arunc. Tot ce pot face ar fi doar presupuneri. (n.r. surâde) Assumptions, assumptions, assumptions. Acuma, că te bucuri la o coincidență sau ți-o explici într-un anumit fel, da, e mișto, da’ e o senzație, știi, e ca gustul cafelei, dimineața. E mișto, e bun, e ok, ai mai multe scări de plăcere, neplăcere. E bine să explicăm lucrurile și-așa.

 

Ce ți-a plăcut la textul Constelații?

Tot! Tot, pentru că mi se pare că, în primul și-n primul rând, e un text inteligent. Eu iubesc textele inteligente și cred că publicul cu care interacționez merită provocat – nu numai la nivel senzorial. Am eu prejudecata, că tot vorbeam de prejudecată, sau ce-am văzut e că marii actori, marile producții sunt bazate pe un compound din ăsta de emoționalitate. Că actoru’ a plâns, dacă actoru’ a râs, dacă actoru’ a suferit, dacă există suferință înseamnă că e bine și că e autentic. Și probabil că avem un public care reacționează la treaba asta pentru că avem, undeva în spate, această conștiință a suferinței, a plânsului. Dar eu sunt adeptul unor povești complexe, mai degrabă puzzle, în care mintea spectatorului e pusă la muncă.

 

Radu
În Constelații, alături de Ana Ularu.

 

Și emoțional vorbind, pe unde ar fi poveștile astea, într-o zonă de mijloc?

Nici măcar, nici măcar! Stai puțin, să nu se înțeleagă că sunt doar pe rațional și atâta tot. Nu, nu, nu, mie mi se pare că parcurgând un sistem mai complex, poți să ajungi și la emoții mai complexe. Constelații oferea un tot. Oferea și scene extrem de simple, din patru sau cinci replici de fiecare partener, care puteau fi extrem de emoționale, și existau și scene care aparent păreau banale, da’ de fapt urmăreau să mute atenția spectatorului într-un hot spot, într-un cliffhanger, într-un moment de tensiune care urma să vină. Te pregătea pentru palma aia bună. Iară, mi-a plăcut la lucru că am stat cu Ana și am disecat scenele în toate felurile posibile. (n.r. surâzând) Dacă stai să te gândești, ce vezi în timpul spectacolului e rezultatul a de patruzeci de ori mai multe încercări.

 

O, Doamne, da!

Da, pentru că trebuia să vedem ce ne servește nouă, ce-a vrut să spună și autorul, și Payne e unul dintre cei mai inteligenți autori. Uite, acuma o să fac un text de-ale lui – am avut recent discuția asta, de-al lui sau de-ale lui – la Craiova, și e minunat. Aicea s-a dus și mai în bălării omu’. Sunt trei povești intercalate, în patru timpi diferiți. Și jucați de patru actori, douăzeci și două de personaje de fiecare. (n.r. râde) Optzeci și opt de situații.

 

Serios? Mamă, asta sună ca ceva foarte mare. Sau e ceva foarte concentrat?

E ceva foarte concentrat. O oră și jumătate, o oră și patruzeci de minute de ceva foarte concentrat, da’ cu foarte multă muncă în prealabil, îți dai seama, laborator. (n.r. surâde) Stăm acolo și disecăm fiecare scenă, ce-a vrut să spună, unde e legătura cu…. Da’ na, e fun, e un puzzle game mișto.

 

Foto: RoZa Zah

 

Radu Iacoban, fost posibil emigrant în Anglia. Care-i povestea? Care ar fi putut fi povestea?

Povestea ar fi putut fi foarte simplă. Într-o noapte, la o filmare, un actor, Emil Hoștină, care își produce talentu’ mai mult în Anglia și care a fost actor angajat la Teatru’ Mic, mi-a spus că dacă vreau să mă duc acolo, cel mai simplu mod – neavând un film care să te reprezinte, un film internațional, un rol – e să dai la facultate, să vezi cum e…

 

Ca să intri în sistem.

Da, ca să intri în sistem. Spre deosebire de România, unde sistemul e, cum să-i spun, da, e bazat pe noroc, pe noroc și pe conjunctură, acolo, în majoritatea facultăților importante, la finalul ciclului de facultate te întâlnești cu casting directors și cu agenți. Și dacă ai noroc de o expunere bună, ajungi să lucrezi cu un agent. Mă rog, acolo depinde de tine, depinde, iară, de noroc, competiție, bla bla. Și m-am dus acolo, am dat admitere la LAMDA, (n.r surâde) London Academy of Music and Dramatic Art, d-aia i-au zis LAMDA, am avut o etapă de admitere la Paris, și dup-aceea la Londra, am intrat, costa 9.000 de pounds, doi ani, 18.000 de pounds, plus costurile de gazdă, 500-600 pe lună, mi-a ajuns mie un calcul la un 40.000 de euro pentru doi ani. N-aveam banii ăia, m-am întors.

 

(n.r. râd) Simplu, curat…

Nu, nu, că dup-aia m-a mâncat în cur să merg și al doilea an. La Oxford. Acolo îți dădeau tuition fee-urile, ți le acopereau, la Oxoford School of Drama.

 

Și-ai intrat și acolo?

Am intrat și-acolo.

 

Radu
Foto: Andrei Runcanu

 

Felicitări!

… (n.r. surâde) Mulțumesc. Nu, pentru self esteem a fost foarte bine… Da’ și acolo există niște factori foarte importanți, eu nu m-am simțit niciodată la o admitere, adică pe partea cealaltă nu erau niște oameni care te judecau. Aveau atâta deschidere și erau atât de mișto, încât tu chiar voiai să te arăți pe tine în cea mai bună formă, chestie care în România nu s-a întâmplat. Bun, vine la pachet și cu chestia asta, cu banii mulți pe care-i cer, și evident (n.r. râdem) că ei fac toate eforturile necesare să te simți bine, dar, pentru senzația aia de admitere și-așa, a fost foarte ok. La Oxford, la fel, nu, pentru că și-acolo erau costuri foarte mari la nivel de gazde, nu știu ce, pentru că nu erai student englez trebuia să plătești camera, flat share, diferența dintre Londra și Oxford e de 70 de pounds, 100 de pounds (chiria), la fel, n-aveam bani, la fel, m-am întors. (n.r. râde) Și aia a fost. Short story.

 

Întrebare silly și random.

Te rog.

 

 Ai făcut vreodată un travesti?

Da. Am făcut la facultate, culmea, n-am mai făcut de foarte mult timp asta, am făcut un travesti în Comedia erorilor, la George Dogaru, eram anul 4. Și la un examen de regie, la Casandra, mi-a plăcut foarte mult. Și dup-aia, cumva, am împrumutat din chestia asta pentru un regizor dement în Fluturii sunt liberi, un spectacol care s-a jucat și la Casandra, și ulterior la Teatrul Foarte Mic, (n.r. surâzând) care acuma, bineînțeles, nu mai e, că urmează să fie consolidat de vreo 10 ani. Nu, nu, glumesc, de 4 ani.

 

Fluturii sunt liberi, la Casandra, cca. 2005.

 

Iată, călătoria în timp e posibilă, așa că poți să-i trimiți o felicitare lui Radu Iacoban din anul 2000, care făcea 18 ani. Ai loc de două rânduri, primul rând m-am gândit că ar fi „La mulți ani!”…

Da, așa, ceva de genu’ ăsta.

 

și mai ai loc de o propoziție. Ce-i scrii acestui băiat de optsprezece ani?

La mulți ani și… (n.r. râde) multă răbdare, bă băiatule! (n.r. râdem) Multă, multă răbdare. Da, asta i-aș spune, cred. Eram mai repezit. Și-acuma sunt repezit, da’ atuncea…

 

Sperăm că te-ascultă.

Să sperăm! (n.r. râdem)

 

Radu

 

Vezi comentariile (0)

Lasă un gând

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată.


© 2019 Mezanin | Un proiect susținut de CONNECTARTS

Înapoi la etaj