Să vorbesc cu tine: un performance vesel dintr-o bandă desenată

În „Să vorbesc cu tine”, pe care l-am văzut recent la Teatrelli, cel mai mult m-a convins pariul câștigat al Antoanetei Cojocaru de-a amesteca liniile unei opera buffa cu stilistica de bandă desenată pe care jocul actoricesc – „fondant”, autoironic și voit gros – o conduce excelent.

Mai precis, mi-a plăcut că, prin exersarea unei forme noi, sau cel puțin înnoite, spectacolul, deși cu accente caricaturale constant plasate, nu cade, în mod fericit, în teatralitatea bulevardieră, cât într-o zonă de performativitate spumoasă și alegorică; cu alte cuvinte, Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu nu interpretează aici două personaje, cât două clișee, două prezențe ludice, două „desene animate” masculin-feminin într-o poveste simplă, dar elegant scrisă: un Patrick și o Nina care se caută, între întâlniri, telefoane, suciri de soartă și câteva meridiane, pentru 7 ani.

Dramaturga Ana-Maria Bamberger dovedește încă o dată înțelegerea scenei (mai ales din perspectiva actorului-care-rostește) și imaginează o piesă curată, pe alocuri witty, ușor maleabilă și lesne de fantazat, o piesă care poate susține, în montare, de la minimalismul cel mai sobru-realist până la musical și melodramă – premiera de weekend-ul trecut de la Teatrelli ar fi, de fapt, a doua punere-n scenă a piesei, după o versiune online în 2020, cu aceiași frumoși protagoniști, dar în altă cheie.

Cum textul nu-și propune ceea ce s-ar pricepe în sens clasic prin „situație dramatică” sau „conflict”, prezenta montare experimentală a Antoanetei Cojocaru ține până la capăt și adună, pe parcursul unei ore și jumătate, o reală și satisfăcută curiozitate a sălii, care nu mai trebuie să se convingă de ce vede, ci, pur și simplu, să se bucure de o experiență post-dramatică puțin obișnuită pe scena locală, recte într-un registru comic căruia nu-i lipsește sensibilul.

Aș mai zice că cele două calități ale actului artistic, umorul și emoția, sunt minunat întrupate de Daniel, respectiv Antoaneta, doi parteneri care știu într-adevăr să-și creeze o relație scenică firească, confortabilă, unde fiecare „merge” în sensul a ce poate emana cel mai bine, ajutat, în spirit opus sau „diagonal”, de celălalt, spre câștigul unui public niciodată lăsat „singur”.

Scenografia și proiecțiile video se adaptează cu mare ingeniozitate spațiului de la Teatrelli (căruia nu-i tocmai ușor să-i găsești mizanscena potrivită) și complimentează energia dulce & în numeroase texturi pe care cei doi îndrăgostiți o practică cu încredere și, cel mai important, cu libertate – de fapt, tocmai această libertate de a experimenta noțiunea de performance întrucâtva împotriva modei lansează în sală un soi de stare de bine căruia teatrului, ca mediu al tensiunii, îi iese rareori. Să faci ușor (anume să nu lași vizibil efortul), să faci exuberant și să nu fie divertisment facil: iată, din punctul meu de vedere, cartea de vizită a spectacolului și recomandarea cu care vă invit să-l vedeți.