Acum citești
Ștefan Dinu, fost avocat

Ștefan Dinu, fost avocat

Stefan Dinu

Ștefan Dinu, fost avocat specializat în insolvență, actualmente fotograf specializat în ambrotipie. Bine te-am găsit la Dineu cu foști! Înainte de toate, vreau să-ți spun că ești omul care inaugurează această rubrică. Mulțumesc c-ai acceptat invitația mea.

Mulțumesc și eu pentru invitație. Și pentru onoarea de a deschide o rubrică.

 

Ștefan, de la avocatură la fotografie e un șpagat destul de mare. Ce te-a determinat să-l faci?

A fost una dintre situațiile în care, practic, hobby-ul devine meserie. E foarte adevărat și că, o bună parte din timp, ele s-au suprapus. Pur și simplu ajunsesem la punctul în care fotografia devenise mult mai importantă în viața mea și voiam să-i dedic mai mult timp decât aș fi avut dacă profesam în continuare ca avocat. Mult timp, fotografia a fost un fel de terapie pentru mine. Eram avocat de insolvență, specializat pe instanțe (și chiar și lichidator) și, de multe ori, contextul unui dosar în instanță e agresiv, e foarte masculin. Având dosare în toată țara, călătoream foarte mult cu camera după mine, iar până să arunc cu sânge pe pereți pe-acolo (n.r. râde), mă delectam cu activitatea asta – mai degrabă feminină, aș spune. Așa că cele două au mers foarte bine împreună. Când avocatura n-a mai fost challenging pentru mine, am renunțat fără să mă uit înapoi.

 

 

Ca să fim mai preciși, ești fondatorul unui studio de fotografie alternativă, Allkimik. Tehnica pe care o folosești aici e ambrotipia, despre care știu că e o tehnică veche, de pe la 1800 și ceva. Cum ai ajuns s-o cunoști?

Ambrotipia e doar una din tehnicile folosite de noi aici, însă este cea mai populară, fiindcă este foarte spectaculoasă ca rezultat. Noi facem tot ce ține de developare, film, tehnici alternative – cibachrome, gumă tricoloră, cyanotip – , experimentăm mereu tehnici noi. De fapt, am ajuns la ambrotipie coborând în sens invers cronologic. Inițial, ne-am developat singuri filmele, apoi am vrut să vedem ce-a fost înainte de film, dacă nu cumva trecerea de la film la digital a fost ca trecerea de la altceva la film. Nu cumva s-a „aruncat” ceva care astăzi ar avea din nou sens? În rest, de fiecare dată când avem ocazia să comunicăm cu publicul printr-un interviu sau orice apariție de felul ăsta subliniem foarte clar că nu practicăm tehnicile astea dintr-un soi de nostalgie, nu avem jobene, pălării, rochii; pur și simplu, în 2019, ambrotipia este cea mai spectaculoasă formă de a face un portret. Are o calitate aparte. De ce? Păi, de cele mai multe ori, vorbim de expuneri lungi, de minim 10 secunde, iar în 10 secunde fața unui privitor traversează multe micro-expresii. La final, pe placă, se decantează o medie, o sinteză a acestor expresii. Imaginea finală e mult mai aproape de cum e perceput, în realitate, cel fotografiat.

 

Și? Vin bucureștenii să-și facă astfel de portrete?

O, da, și bucureșteni, și turiști, pentru că-i mai ieftin în România, chiar dacă chiria și argintul sunt la fel de scumpe ca-n Germania. Cei mai mulți vin ca beneficiari ai unui voucher cadou, fiindcă e o idee grozavă – ai ambele dimensiuni ale unui cadou perfect, și experiența, și un obiect care să-ți rămână.

 

 

Care-i reacția pe care o au la final?

Cei mai mulți oameni sunt copleșiți, pentru că văd inclusiv momentul în care apare imaginea. Eu ies din camera obscură cu negativul, da, o văd dacă e expusă bine, dacă s-a mișcat subiectul, dar până nu o bagi în baia de fixare să apară pozitiv, nu-ți dai seama de toate detaliile, de expresia feței. Iar baia de fixare este la lumină. Deci, în momentul în care apare imaginea, sunt și martori, omul e acolo, lângă tine. De multe ori am încercat să urmăresc reacția oamenilor în acel moment, însă eram eu atât de captivat la a o mia, a o mia cinci suta ambrotipie încât am uitat să mă uit la subiect. (n.r. surâde) Știi ce e interesant? Că majoritatea oamenilor văd în fotografia aia o chestie atemporală, adică se văd mai tineri, își văd tatăl sau bunicul…

 

Dacă-ți profețea cineva acum 15 ani, să zicem c-ai să ajungi fin cunoscător al colodiului și al altor chimicale de care noi, ceilalți, nici n-am auzit, ce i-ai fi răspuns? Sau, mai bine zis, cum ai fi primit ideea unei astfel de vieți?

Ha! Nu l-aș fi crezut. (n.r. râde) Eram în paradigma aia clasică, îți alegi o meserie și mori cu ea în brațe. Și te identifici cu ea – ajungi acasă, ești tot avocat, la piață ești tot avocat. Și asta era o mică capcană. N-aș vrea să mă laud și nici să înțeleagă cineva că am plecat din avocatură pentru că era plictisitor sau n-aveam ce face sau n-aveam ce mânca, din contra. Pe domeniul meu, fiind un domeniu nou, ajunsesem foarte repede sus. Am avut bafta de a ajunge într-un punct pe care unii îl proiectează spre sfârșitul carierei. Dacă ajungi în punctul ăla la 60 de ani, normal că nu-ți mai vine să faci altceva. Da, am ajuns repede destul de sus și mi-am dat seama că nu e tot ce-mi doream eu de la viață.

 

 

Îți mai amintești prima lună la studio? Cum era? Cumva pe sistemul try, fail, learn?

Când am deschis studioul, eram deja maeștrii în ce făceam. Noi am deschis studioul într-un business care nu exista… un business de nișă, dar care nu avea nișa. Lumea nu știa că-și dorește așa ceva. Când ne-am apucat noi de chestia asta (acum 8-9 ani), toată lumea prezicea sfârșitul filmului și număra megapixeli. Mi-am dat seama repede că va veni o contra-mișcare, că se va coagula un grup de oameni care va vedea diferența. Sunt mere și pere. Digitalul e un mozaic – indiferent de cât de aproape sau departe privești, senzația de artificial, de recompus imaginea din bucățele, din little tiles, va exista. Nu mai zic de calitățile de arhivare: un film, în afară de foc, n-are niciun dușman 100 de ani. La digital, în 5 ani trebuie să rescrii DVD-urile, hard disk, orice ai avea, sunt în pericol. Tre’ să ai copii redundante și așa mai departe. Asta se întâmplă și la Hollywood, dacă tragi un film digital și vrei să-l arhivezi cât mai bine, îl tragi și pe film. Și ții pelicula, că aia-i sfântă.

 

Te-a schimbat profesia asta? Față de domnul Dinu, avocatul, cum e Ștefan, portretistul?

Creator de obiecte fotografice, ca să dăm o denumire d-asta, fancy. (n.r. râde) M-a relaxat profesional, dar m-a încordat mai mult financiar, ca să zic așa. Eu am avut o teorie când am plecat din avocatură. N-am avut un safety net, am avut vreo 30.000 de euro pe care mi i-a luat statul din greșeală; n-am făcut nimic ca să-i recuperez pentru că știam ce presupune lucrul ăsta – controale, intimidări și alte chestii. Deci, pe scurt, i-a luat, le-am pus cruce, am rămas fără niciun ban. Teoria mea e că dacă tu faci ce-ți place și ce-ți spune sufletul, Universul e dator să aibă grijă de tine. E o teorie, nu știu ce suport are, dar până acum s-a verificat cu multă lume. Nu e mai puțin adevărat că vei fi testat. Primii 2-3 ani am adus bani de acasă, au urmat alți 2 ani de voluntariat, încercând să creăm nișa.

 

Voci din jurul tău cărora ideea li s-a părut sortită eșecului. Au existat?

Au existat mulți avocați, inclusiv fostul meu șef, care la momentul ăla nu-mi mai era  șef – el plecase din avocatură ca să facă business, apoi s-a întors la avocatură după 20 de ani, redevenind un foarte bun avocat – și care mi-a zis „băi, nu, lumea nu mai vrea film”. Da, au fost mulți oameni sceptici, dar n-am avut drive-ul de „hai să le arăt eu lor”. Nici nu definesc succesul după standardele universale, dacă există așa ceva. Pentru mine, succesul e să fii fericit. Punct.

 

 

Despre chipurile celor care-ți trec pragul, în 5 cuvinte.

Un singur cuvânt: diversitate. Toți oamenii sunt frumoși, iar asta nu-i doar o vorbă. A, că nu sunt toți relaxați, da, deși nu prea ai cum să stai încordat 10 secunde, automat te vei relaxa. Mă rog, nu toată lumea, există și excepții.

 

O vorbă pentru cei cu meserii „serioase”, dar serios nemulțumiți de treaba asta.

Să fie sinceri cu ei înșiși. Atât.

 

Ce crezi că ar mai trebui să știm despre tine și povestea ta, chiar dacă eu nu te-am întrebat.

Despre povestea mea… că nu-i atât de specială pe cât pare. Poate fi povestea oricărui om care este sincer cu el, care nu rămâne blocat într-o zonă ce nu-i face plăcere.

 

 

Vezi comentariile (0)

Lasă un gând

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată.


© 2019 Mezanin | Un proiect susținut de CONNECTARTS

Înapoi la etaj