Am fost la Constanța, la invitația Teatrului de Stat, să văd premiera lui Afrim, Teatro Lúcido la Malul Infinitului.
Dacă vreți să vedeți o trupă de actori în toată vitalitatea ei, într-o comedie densă, care lucrează pe variații, pe toate acele zone tranzitorii și aluvionare dintre poezie și farsă, dintre telenovelă și dramă, merită să faceți un drum până la mare. E genul de spectacol cu o textualitate atât de bogată, și deci cu o dinamică scenică care se cere atât de precisă, încât numai energia și talentul îl pot reuși – și-l reușesc.
Premisa dramatică, bine aleasă pentru spectrul larg de registre pe care ulterior îl va cuprinde, e cam așa: un cuplu de moldoveni gay susțin, la malul mării, un workshop de grup în care participanților li se cere să „culeagă” povești locale sau să se mărturisească ei înșiși în „limbaje performative”. E, dintru început, o afirmație comică și potentă dramaturgic despre căutarea-vânzarea-de-nimic-cu-pretenții de care mulți artiști (ghilimele, dacă vreți) se lasă mai nou bântuiți.
Sub/în acest pretext/context parodic, ajungem martorii unor povestiri ori înfăptuiri care te țin atent prin luxul și luciditatea detaliului scris și de joc și care urmează, de multe ori, dar previzibil niciodată, „arcul” melancolie-repulsie-comic relief – atât de afrimian și de câștigător în a construi surpriza: primim panseluțe și violuri, sirene și Dostoievski, un ringhișpil dintr-un parc de distracții și o casă care ar fi putut servi filmării Portocalei mecanice, topirea bancului glaciar și viața sexuală a unui cuplu care prestează, la un moment dat, dansul mirilor pe un „bezeneu”, Max Blecher și polițiști și impostori și copii fără doi dinți și oameni, tot felul de oameni fermecători în kitsch-ul și sensibilitatea cu care-i mobilează regizorul.
Un element pe care-l caut la Afrim, și cred că nu numai eu, și care aici e ultra-articulat, e capacitatea de a imposta, de a pune carne și spumă și chiar arsenic pe ce e pasager, banal, imemorabil: un tip de la spații verzi, vecina sexy, o colegă de la birou, un salvamar și mulți alți locuitori discreți din Românii afective depozitate înăuntrul fiecăruia dintre noi se revarsă în scenă cu secretele, dramoletele, tabieturile, culorile lor, se încrucișează și dau gaguri când hilare, când anesteziante, impecabil jucate de trupa de la Constanța.
În metaforă, atmosfera scenei e una de naufragiu; ca niște resturi aduse la mal în combinații improbabile, instanțele umane, de cele mai multe ori vesele sau excitate nervos, stau pentru o lume care se improvizează periodic și care e predispusă nesfârșirilor, nerezolvărilor (poate ăsta e infinitul din titlu). Esențializez, drept exemplu, ideea unui monolog din spectacol – suntem o femeie și intrăm în casa unui amic bărbat căsătorit în căutarea unei aventuri, dar ne răzgândim pentru că „nici mie nu mi-ar plăcea ca alta să se uite la mine-n baie”. Nu s-ar putea spune nici că pornirea a învins conștiința, nici viceversa, ci că s-au amorțit reciproc, în acel sentiment greu exprimabil pe care-l trăim când nu suntem nici învingători, nici învinși, ci cumva în fervoarea de a trăi ceva, orice, și pe care Afrim, pornind de la texte de Adriana Bittel, Doina Ruști și Bogdan Răileanu, îl explorează, ca mereu, estet.
Dacă decorul „retro-futuristic” imaginat de Irina Moscu e suprafața mai curând diafană, încremenită ce realizează un frumos contrapunct de timp și de stare cu prezentul perpetuu și înflăcărările personajelor, coregrafiile propuse de Flavia Giurgiu acționează ca un element de structură ce maschează și dă relief schimbărilor bruște de situație și registru, colajului asumat.
Am început textul lăudând talentul actorilor TSC și cheful pe care-l au să joace, și-aș dedica câteva fraze, ultimele, unora din ei. Teatro Lúcido la Malul Infinitului e un spectacol cu un Theodor Șoptelea extraordinar de credibil în comedia groasă, cu un simț al replicii și a cum-trebuie-să-arate-ce-face care ridică permanent energia în scenă. Ecaterina Lupu are o prezență clară, tăioasă, un joc conținut, e filmică și gândește tot ce spune, iar momentul ei solo, în care dă, în mișcare, monologul unei fetițe, poate fi oricând exemplu pentru acea linie de joc subțire și prețioasă dintre teatru și performance. Cred despre Cristiana Luca că e o super actriță de compoziție, e generoasă, prinde foarte bine relațiile și măsura lor, știe când să magnetizeze și când să „tacă” și, mai ales, poate transmite înspre sală acea sofisticare a comediei afrimiene – râzi, prin ea, de diverse. Ștefan Mihai face mult din puțin, are un chip într-o continuă neașezare, dă impresia de o fantastică ușurătate în scenă și construiește, aproape numai din sugestii, portretul unui tânăr bărbat cvasi-ratat, demi-visător, pe care poți jura că l-ai întâlnit cândva în viața asta, un soi de ospătar colț cu dizeur la o terasă de-acum douăzeci de ani… De altfel, și de data asta, toți actorii și toate personajele lui Afrim continuă să te ocupe după ce spectacolul s-a sfârșit.
Într-o notă care, deși poate părea paralelă, are mare legătură cu actul artistic (așa cum e el primit de public), e de pus în cuvinte dăruirea directorului TSC, regizorul Erwin Șimșensohn. Actorii (tineri) de la Constanța au ceva din, ca să citez aproximativ o replică din Teatro Lúcido.., „lumea veche de care ți se face dor”. E acel tip de vibrație care se creează când e mult talent cu ștaif adus laolaltă și când ghicești, sau speri, ca spectator ori ca prieten al fenomenului teatral, că ți-ai cunoscut deja actorii care te vor purta tot restul vieții tale prin atâtea săli, cei emblematici unei generații și unui zeitgeist. Prin generozitatea cu care Erwin & echipa TSC gândesc o comunitate în jurul trupei, am senzația că intuiția mea e, de fapt, una colectivă…
Stați c-un ochi pe TSC pentru a prinde loc la viitoarele reprezentații. Merită!
*
Regie: Radu Afrim
Scenografie: Irina Moscu
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Lighting design: Cristian Niculescu
Asistent regie: Tudor Cioboteanu
Durata: 3h 40min, o pauză
