Cel mai onest mod, încă la cald, de a vorbi despre fever dream-ul de la Constanța, 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia, (care sunt convins că va rămâne de referință în opera tuturor celor implicați, dacă nu chiar iconic pentru vârsta actuală a teatrului de la noi) e să las busculada de gânduri să vină cum vin, cu scuzele de rigoare pentru eventualii cititori și cu încurajarea maximă de a merge la Teatrul de Stat Constanța. Îmi propusesem inițial o cronică „elegantă” și „legată”, dar cum pentru mine spectacolele foarte bune sunt ca niște excitante cu eliberare prelungită, adrenalina s-a dovedit încă o dată incompatibilă cu genul ăla de scriitură.
Împart ideile în câteva puncte aleatorii, concluzia e una cât se poate de simplă: reverență și plăcere totală dinaintea unui demers artistic în care talentul & bucuria actorilor, prospețimea & lirismul textului și inteligența & expresivitatea regiei lucrează ireproșabil.
1. Premisa potentă
Există spectacole care, deși pleacă de la o premisă cu potențial teatral cert, nu identifică ce anume din premisă poate construi maxim de teatru, și ce anume trebuie obliterat, stins treptat, deschis către altceva sau amputat ferm pe măsură ce arhitectura spectacolului crește coerent dinspre fundament spre ultimul ornament. Gabriel Sandu și Elena Morar nu doar că imaginează o idee de fond absolut viguroasă, copioasă în sine (numai s-o auzi și-ți închipui deja cât de sexy poate fi ea condusă în act), dar au priceperea de a o executa fără pierderi, fără tautologii și, mai ales, într-o stare de continuă fidelitate față de forța ei dramatică inițială, ceea ce nu-i un lucru la îndemâna oricui, mai ales pe un subiect care, netensionat corect, se poate epuiza extrem de rapid.
Ca să mă explic un pic mai limpede, trebuie să punctez intriga, cu riscul evident de a-i șonți farmecul: o fostă cântăreață a Festivalului Mamaia, ajunsă acum curatoare de artă, are șansa de a reprezenta România la Bienala de la Veneția, unde decide să aducă o lucrare vie. Concret, să cheme o mână de artiști români care să performeze, zilnic pe durata Bienalei, așadar à la longue pentru mii de vizitatori (ăia suntem noi, publicul din sală), diverse momente din mai adevărata sau mai închipuita lor carieră muzicală, circumscrisă ori numai razantă reputatului concurs de șlagăre de pe litoral. De-aici începe însă un joc de oglinzi încântător de insidios, ale cărui mijloace sunt strălucit puse în penumbră și care pur și simplu te fură.
Ce se întâmplă e că, deși ți se spune că personajele sunt artiști care reconstituie un performance inspirat din vechile lor cariere de (la) Mamaia, figurile se află în realități de timp și grade de ficționalizare atât de distincte & în atâtea straturi, încât așa-zisul adevăr al performance-ului – în performance oamenii sunt ei înșiși, nu joacă nimic, cu atât mai puțin pe altcineva – devine o convenție imposibil de crezut până la capăt, ceea ce pe de-o parte comunică magnetizant unele din temele spectacolului, devenirea și imitația, iar pe de altă parte livrează în aceeași lingură și hilaritatea, și emoția. Acest carnaval de rame pe care co-regizorii îl coboară și retrag pe nesimțite m-a lăsat cu impresia unei forme noi, sau cel puțin a unei versiuni substanțial înnobilate a clasicului spectacol în spectacol; plastic, am în cap o matrioșka inversă, în care forma mică înghite forma mare.
2. Poezia textului
Gabriel Sandu ajunge aici la un vârf al realismului stilizat pe care îl stăpânește oricum din poignet și creează o suită de monologuri de forță & scurte intermezzo-uri de relație într-o limbă română cu sonor melodios și acea capacitate de școală de dramaturgie americană de a închega imagini memorabile din fraze firești. Replicile ating detaliul tabloului într-atât de exact, încât cadrul general se auto-explică fără rest. Ești acolo când pe balconul unei camere de hotel apar doi îngeri purtând pe brațe o Marina Voica zeificată (o scenă antologică), când dizeuza contactată de mireasă cântă I will always love you cu aviz pentru mire, când tatăl prietenei tale din copilărie conduce mașina proprietate personală – parcă o și vezi: plină de acareturi sclipicioase puse de mamă în caz că – spre ceea ce se va arăta a fi un eșec oarecare din palmaresul muzical al copilului său neîndoios talentat.
E un text generos cu actorul și realmente frumos, din imaginația unui dramaturg care poate să te facă să râzi și să plângi fără să recurgă la clișee și, totodată, fără să trădeze sursa autentică a dramei și a comicului – cea cu care oricine poate relaționa, care te invită să te poziționezi în orice notă dorești față de conținutul situației dramatice, dar care niciodată nu te scapă din căușul emoției, aceeași pentru toată sala. Într-un fel, 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia nu e doar bine scris, e scris prin România, care reprezintă un fior estetic în sine, dacă ai talentul de a-l sesiza și meșteșugul de a-l exploata, ceea ce dramaturgul demonstrează – iarăși – din plin.
3. Înclinația către tragic
Deși se aplaudă frenetic la momentele muzicale asumate cu sensibilitate (nu cu ironie, care ar fi distanțat nenecesar ceva ce invariabil e la o distanță temporală de noi, i.e. Festivalul de la Mamaia), deși se râde bine și se scapă și lacrimi, deși mare parte din resorturile spectacolului sunt ale comediei și (melo)dramei, co-regizorii aleg (și bine fac!) să conducă acumulările în albia tragediei, registru teatral care izbutește cel mai înalt contrast cu tema și subiectul. Lumea de mic bâlci a carierelor mediocre întâmplător ajunse pe scena pavilioanelor mari nu își putea găsi rezoluție dramatică mai potrivită decât prizonieratul de bună voie și o moarte care nu dovedește nimic. Vechea și adevărata poveste a condiției artistului, dar actualizată cu o poftă nebună de joacă și cu mare grijă spre a i se aduce contrapuncte dintre cele mai clare, mai plastice, mai relatable.
4. Altceva decât poate spectatorul
Oricât de mare e plăcerea intelectuală pe care ți-o poate oferi un spectacol, dacă actorii joacă intelectual (a nu se confunda cu inteligent), pentru mine s-a terminat. Următorul lucru obositor (vorbesc de teatru ca atare, nu de instalații & derivate și, din nou, vorbesc strict despre mine) ar fi să joace alb, în speță să joace nu ca și când s-ar feri de patetism, ci ca și când efectiv n-ar ști să joace, respectiv ar ține cu tot dinadinsul să scuture vorbele de orice afect și stil. Percep și eu cum unele formule de joc s-au datat, și tocmai ăsta e încă un motiv pentru care apreciez ca excelentă interpretarea trupei de la Teatrul de Stat Constanța, care pare să nu fi uitat că, în definitiv, la fundația dinamicii dintre actor și spectator stă pactul tacit potrivit căruia cel din urmă vrea să vadă (să simtă) ceva ce, măcar teoretic, măcar în intenție, numai cel dintâi îi poate oferi. E un corp al seducției pe care actorii buni, indiferent de direcția regizorală, îl au. E știința de a te apleca după cercelul care-ți cade și de a găsi o interjecție care să facă dintr-un accident minor o mică virgulă șic în psihologia personajului tău. E abilitatea de a fi suspectat că poți orice – să cânți, să dansezi, să comunici, să conții – și munca de a le putea într-adevăr. Duminică la premiera spectacolului a fost har curat de actorie.
5. Intenții maximaliste în forme minimaliste
Volumele pe care Miruna Croitoru le concepe, mișcările relaxate ale actorilor în spațiul de joc, scările modulare, câteva obiecte care dinamizează monologurile sau țin metonimia altor spații, ale căror întâmplări sunt fie povestie, fie re-înfăptuite (o bodegă, o sală de concert furioasă, un tren etc.) intră în aureola unui spectacol maximalist ca sugestie vizuală, dar just stăpânit în planul obiectelor și corpurilor fizice care umplu scena. Încă o chestiune înțelept formulată, în sensul că poftește spectatorul, oricum fermecat de text și interpretare, să pătrundă cu propriile resorturi în memoria cuvântată a unei lumi care i se oferă scenic mai mult ca halou decât ca reprezentare, mai mult ca suspensie decât ca explicitare, cu citatele la vedere, dar nu într-atât cât să mi se nege ficțiunea – echilibru regizoral perfect.
10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia e un spectacol demențial. Curajul de a apropia două repere ale lumii artei performate, în sensul extrem de larg al termenului – Mamaia și Veneția – și de a le altoi texturile extrem de diferite iradiază într-un caleidoscop de teme (ratarea, pierderea, sacrificiul, dorința ca formă obsesională de identitate, și nu ca proces interior de a obține ceva etc.) pe care actorii le iau asupra lor dumnezeiește.
BILETE AICI.
P.S. Aș mai zice, ca terminus la elogiul binemeritat pe care i l-am făcut, că spectacolul ăsta m-a împins mult în spate, într-un loc proustian care-i prețios pentru mine și pe care îl accesez rar, de teamă să nu-l stric sau să nu-i conștientizez prea lucid pierderea: sunt mic, e vară, suntem la Venus, m-am bronzat și așternuturile întărite de clor îmi înțeapă plăcut pielea relaxată după baie, televizorul bombat desfășoară finalul emisiei de Festival, ai mei stau în balcon pe două scaune albe de plastic și fumează un Kent și o pipă, ușa balconului a rămas deschisă ca să ne auzim, mama se asigură că adorm încă râzând de comentariile ei la prestațiile vedetelor, iar tata că putem sta la mare încă o zi…
P.P.S. Și o piesă, are și n-are legătură:
10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia. De văzut neapărat.
de Gabriel Sandu
Regia: Elena Morar & Gabriel Sandu
Scenografia, video, lighting design: Miruna Croitoru
Sound design și adaptare muzicală: Alexandru Neș
Coregrafie: Stela Cocârlea
Pregătire muzicală: Inga Postolache
Asistență scenografie: Nicoleta Ivan
Distribuție
Matei: Florin Aioane
Laura: Liliana Cazan
Bianca: Dana Dumitrescu
Corina: Laura Iordan
Radu: Lucian Iftime
Cătălina: Cristiana Luca
Irina: Ecaterina Lupu
Adriana: Luiza Martinescu
Cristi: Ștefan Mihai
Crina: Ramona Niculae
Mireille: Mirela Pană
Felix: Theodor Șoptelea
