Am fost la Excelsior la Adrenalină, premiera lui Gabriel Sandu, despre spectacolele căruia am mai scris și aici, și-ncerc să-mi explic de ce-mi place cum (își) vede lumea:
1. Cotidianitatea. Am scris-o și cu alte ocazii, din păcate sau din fericire, viața e și foarte mult despre zile care, în socoteala mare a lucrurilor, nu reprezintă nimic, nici în bine, nici în rău. Asta nu-nseamnă că nimic nu se-ntâmplă, ci că, raportat la ce ar putea constitui miza unei drame, majoritatea sunt mărunțișuri. Iar dacă viața vreunuia din noi e vizibil mai tulburată sau mai fericită decât norma, o forță inerțială și utilitaristă dinăuntrul nostru pare mereu datoare să rotunjească vârfurile, să egalizeze deopotrivă suferințele și frumusețea, ca să nu trăim expresionist, deci nefuncțional. E facil să susții o lacrimă în sală când pe scenă sugerezi sau explicitezi moartea, să zicem. Dovedește mai multă fantezie creatoare, mai multă atenție la detaliu și la zona sub-psihică a vieții de zi cu zi să storci lacrima aia construind un monolog despre un meci pe o plajă. În care nimic fantastic nu îți e redat, și care e totuși atât de indiscutabil poetic și de forță. Semnătura regizorului, talentul actrițelor.
2. Stridența. E o voluptate a firii. Da, absolut tot ce se-ntâmplă pe scenă e în limitele cotidianului, însă totul se trăiește dimpotrivă, ca și cum ar fi ieșit din comun. Se trăiește ca pentru prima dată, se joacă ca și când s-ar improviza. Un efect teatral bine condus și fermecător interpretat de cele trei. Personajele au plăcerea suferinței în fericire și invers, au bucuria de a onora nimicuri. E ceva specific zilelor noastre, ca un refugiu din calea istoriei și violenței. O lume în care se reiau amintiri de turneu, se recompun faze tari, se cântă nostim, se râde și se plânge bogat, se lasă fraze în aer. O lume în curgere și totuși în flash-uri. Scriitura lui Gabi îmi dă senzația pe care o ai când prinzi un pește mic direct din apă. Actrițele m-au trimis la prietenele mele. Poartă o feminitate atât de recognoscibilă, de contemporană, cu toate interogările ei. Și când spun interogări e pe bune, nu sunt teze.
3. Pretextul cel mai bun. Trei fete cotrobăie printr-un sertar comun al existenței lor, cel în care formau o trupă de fete. Gabriel Sandu știe că, dacă găsești pretextul cel mai bun, îți e îndestulător pentru toate registrele. Nu-ți mai trebuie altceva. E o hartă teatrală într-un singur punct, extrem de bine ales, care radiază în atâtea buzunare de sens, de replică, de tensiune și de imagine. Piesa se desface singură, îngrijită de o echipă căreia îi salut efortul, șarmul și inspirația.
4. Cele două tinereți. Nu știu, de fapt, cum să numesc acest efect. Într-o formulare de primă mână, personajele resimt o melancolie vindicativă după ceva pierdut: copilăria, adolescența, faima, banii, o iubire sau alta, o dependență sau alta. Însă nu numai. Mai degrabă, e ca și cum există un dublu pentru fiecare lucru câștigat sau pierdut, refulat sau acceptat. Nu mă refer la diferența dintre lucrul trăit și lucrul amintit, dintre prezență și memorie, deși are rol constitutiv în desenul de mandală al spectacolului, ci la un soi de sentiment, magistral sugerat, că în tot ce trăim și avem există două dimensiuni: lucrul perfect, lucrul total, senzația totală, și copia. Originalul și imitația. Nu e, deci, despre o pierdere cantitativă, ci despre una calitativă. Din cine știe ce motiv, în cine știe care moment al vieții noastre, ceva ce ne aparținea, ceva care ne bucura sau ne fundamenta ne-a fost deposedat și înlocuit cu un fals. Un fals pe inadecvarea căruia nimeni altcineva în afară de noi înșine nu poate pune degetul. Dana Marineci, Oana Predescu și Iulia Samson izbutesc să le dea personajelor acest conținut, fiecare într-o notă distinctă: tristețe demnă, patos ludic, resemnare veselă.
5. Ușa deschisă. Vrei să vezi mai mult, vrei continuarea, e făcut cu poftă și asta trece totdeauna rampa. Te lasă cu impresia că universul creat e suficient de coerent cu sine cât să reziste unei re-ființări viitoare, fie și pe alt subiect, din alt pretext iradiant. Nu e o piesă închisă pentru că, într-un fel, nu e o piesă: e un fragment, o felie din ce poate fi un roman sau o poezie, un film sau o instalație, o frântură stilizată de viață. E un text. Și, ca orice text complet, el are, paradoxal, o continuare nescrisă, care trebuie să rămână astfel…
Felicitări, Gabi; felicitări, fetelor! Bravo întregii echipe! Știți bine cu Adrenalina.
