Conspirație la Cairo (căruia îi prefer titlul original, Boy from Heaven) mi s-a părut cel mai bun film pe care l-am văzut la cinema în ultimul an – cinste distribuitorului Bad Unicorn pentru inițiativa și efortul de a-l aduce la noi.
Înainte de orice, aș zice că pelicula regizorului Tarik Saleh, deși cât se poate de epică, are marele merit de a cântări mai mult în parabolă decât în narațiune: conflictul (potențial) dintre statul egiptean și Islamul sunnit odată cu moartea subită a Marelui Imam constituie doar un inteligent fond de vivisecție pentru disjuncțiile dintre conștiință și conștiința a ceva, dintre (adevăr) absolut și relativ, dintre ce poți crede și ce poți face cu ce crezi.
Prin intriga aleasă, regizorul demonstrează o veritabilă înțelegere a relației dintre ecranizarea unui scenariu (premiat la Cannes) și spectatoriat: intriga nu-mpinge acțiunea, nu o fabrică, ci oferă culoarul de acces în viitura de evenimente istorice, sensuri teologice și diferențe culturale pe care filmul nu te obligă să le știi dinainte, dar pe care vrei musai să le dezbați și aprofundezi la ieșirea din sală. Pentru că i se găsește pretextul potrivit, Conspirație… izbutește să fie inteligibil și să te țină într-un suspans extraordinar, dar mai ales să se ridice la ambiția genului de thriller politic – și nu, ca multe altele, despre politică.
Practic, prin decesul conducătorului universității-moschee Al-Azhar (nod central în rețeaua de gândire și influență a Islamului sunnit), mâinile discrete ale puterii religioase și degetele nevăzute ale conducerii politice se prind într-un periculos joc de Jenga în a cărui sarcină de re-echilibrare se muncește, fără voia sa, Adam: un fiu de pescar la fel de străin satului din care a plecat ca și mărețului Cairo, unde va parcurge însă o serie de întortocheate culise „nocturne” – de școală, de stat și de sine.
Ca făcut dintr-un alt pământ (sic!), cel ce poartă, în tradiția musulmană, numele primului profet, apare aici ca un homo sacer, un ins în afara ordinii de agoră, sacru și sacrificabil deopotrivă, pus pe un loc cu regii, nebunii, chemații și blestemații, și urmărit într-un coming of age rotund și dens, din arhitectura căruia, pentru două ore, nu vrei nici adăuga, nici scoate.
Tatăl care-i dă fiului și-un sărut pe frunte, și cu biciul peste palme, fără să perceapă ca tulburător spectacolul disonanței dintre cele două, fundamentalismul, cafeneaua americană drept ambasadă incognito, căderile învățaților musulmani în frivolități vestice, serviciile secrete, pacea care se măsoară în cuvinte alese și vărsare de sânge etc. adună tot atâtea ocazii de a remarca cum splendida interpretare a lui Tawfeek Barhom îl plasează pe Adam de partea alterității, a terțului, a umanității imemoriale, ante-Istorie, pe o buclă de sens pe care aș așeza și colecția de (false?) pilde din Jean-Claude Carrière, „Cercul mincinoșilor”.
În fine, în mutările alunecoase ale partidei dintre laic și religios, spectatorul va sesiza întotdeauna și altceva decât miza ei concretă (aceea de-a alege următorul Mare Șeic): se va trezi, poate, spre deznodământ, cu desenul în nisip al unei lumi înfiorătoare și fragile, o lume care – altă nuanță remarcabilă a viziunii lui Saleh – duce o relație grea nu atât cu alteritatea, cum am conchide până-ntr-un punct, cât cu propria identitate scindată, de parcă fiecare dinăuntrul ei și-ar căra în spate dublul identic și bolnav, un corp kantorian care, lipsit de pleoape, nu se poate odihni niciodată…
Nu vă recomand Conspirație la Cairo, căci verbul mi se pare sub reușita filmului, ci tind să vă rog să-l vedeți. Ca „argument”, mai scriu doar că întrebarea din ultima scenă vorbită m-a urmărit mult timp după ce lacrimile pe care le-a pornit s-au uscat.
Filmul a intrat oficial în cinematografe de ieri, 9 decembrie, iar programul complet al proiecțiilor se poate consulta aici.
