„Viața este o piesă de teatru destul de bună, cu actul al treilea scris destul de prost”, ar fi zis Truman Capote. Elvira. Sprijinită în cerceveaua ferestrei, se uită-n tencuiala clădirii de peste drum și mijește ochii. E un om născocitor. Chicotește. Mă aștept să-mi ceară o foaie de hârtie. Sunt aproape convins că vrea să rescrie actul al treilea.
Carevasăzică, sunt la ceai cu Elvira Lupșa, om de artă. Elvira, bine ai venit la Dineu cu foști!
Bine te-am găsit!
Elvira, am să încep ex abrupto. Ești o fostă newyorkeză. Te-ai reînbucureștenit. Cum stăteai tu așa, la 10.000 de metri deasupra solului într-o călătorie doar dus, ce simțeai, ce gândeai? Visul de Hollywood e invers, din Europa de Est către New York. Dar uite că, în cele din urmă, tu ai optat pentru ceva à la NCR.
Da, am preferat varianta asta din foarte multe motive, dar ce simțeam eu în zborul ăla… Ah, mi s-a făcut foarte rău! (n.r. râde) Când am aterizat la Paris am vărsat, am leșinat – pentru prima dată în viața mea –, mi-a fost un rău cumplit. Eram atât de speriată de această întoarcere. E interesant, nu m-a întrebat nimeni niciodată ce simțeam în avion. Asta simțeam!
De ce ai plecat din State?
Era foarte complicat să stau în mod legal, să am anumite hârtii ca să pot să lucrez. Adică puteam să lucrez în restaurante sau joburi d-astea pe care le primeai fără să ai working papers, dar mă interesa să fac și altceva, evident… Mă gândeam la asta, mă gândeam cum va fi în România, mă speria foarte tare această întoarcere. Necunoscând realmente România, aveam și multe anticipări negative. N-au fost cele juste. Mi-era frică de niște lucruri care nu sunt așa cum le gândeam, dar alte lucruri sunt mai dificile aici, nu știu. Mă gândeam la ce las în spate, simțeam o ruptură. De-asta mi s-a și făcut foarte rău, cred. Îmi ziceam că n-o să mă mai întorc niciodată la New York.
Erai ferm convinsă de lucrul ăsta?
Destul de convinsă. Adică, m-am mai întors la New York pe parcurs, dar nu ca newyorkeză, într-adevăr. Nu cred că o să mai am ocazia să trăiesc acel statut… identitar. (n.r. surâde)
Când stăteai acolo, cum se traducea statutul ăsta în stil de viață? Ce însemna?
Să fii newyorkez? Să te simți foarte liber. Adică să simți că poți fi oricine a doua zi, o persoană complet diferită de ce ai fost ieri. Nu e posibil cu noi, că nu prea putem, dar New York-ul îți permite. Dacă tu te culci cu gândul că vrei să fii profesor de yoga, simți că poți s-o faci. Chiar dacă n-ai nicio treabă cu yoga… când te trezești. Adică poți, cu mult efort și muncă, să trăiești ce-ți dorești să trăiești. Cred că ăsta e un sentiment pervaziv în New York.
Mai înseamnă și o fascinație destul de constantă față de viața de zi cu zi, fiindcă e un loc în care n-ai cum să te plictisești. Dacă îți place arta, ai peste măsură ce să vezi, ce să asculți, ce să experimentezi. Dacă-ți place cu totul și cu totul altceva, nu știu, bicicleta, ai mii de piste unde să mergi pe bicicletă. În același timp, e un loc foarte dur. Dur financiar. Trebuie să muncești enorm ca să poți să te menții. E un loc dur și uman, că oamenii vin și pleacă, e un loc de tranzit. Poți să fii apropiat de cineva și persoana să plece, pe neașteptate, în alt oraș. E un loc foarte fluid la nivel uman. Nu m-am definit niciodată ca newyorkeză, decât poate după ce am plecat din New York.
Un proiect care să fi venit cu costuri personale și câștiguri profesionale.
Am lucrat cu o asociație, eram într-o stare de intimitate cu ei și cu munca lor. Și m-am dedicat foarte, foarte mult muncii acestei asociații și am învățat enorm, profesional. Dar am fost rănită, personal, când mi-am dat seama că nevoile sau interesele mele nu erau deloc luate în considerație. E greu de explicat, dar da, am avut recent genul acesta de experiență – în care, profesional vorbind, am învățat, am practicat, am putut să mă exprim, dar, din punct de vedere personal, m-am iluzionat că am găsit și un grup de prieteni.
Care e, pe scurt, traseul tău academic? Unul de călător, îmi imaginez.
Am făcut școala în Franța, am avut un dus-întors prin România; era foarte complicat, fiind doar eu și mama, să ne descurcăm doar noi două. Am făcut școala în Franța, dar și câteva luni la liceul francez din București. Am terminat școala în Franța… aproape. Fiindcă mama a luat postul de Director ICR NY, ne-am mutat la New York cu câteva luni înainte să-mi dau Bacalaureatul.
Dar francezii au acest sistem excepțional care se numește „CNED”, care este un sistem prin corespondență. În sensul că-ți trimit un pachet de cărți și ai totul online. Pentru copiii care trăiesc pe bărci, copii care pleacă, care sunt bolnavi. Mă rog, lucruri fericite sau mai puțin fericite. Am putut învăța până la sfârșitul liceului, complet gratuit, în sistemul educațional francez, apoi mi-am dat Bacalaureatul la Liceul Francez din New York, unde nu m-am putut înscrie fiindcă era oribil de scump, nu știu, 10.000 de dolari pentru 3 luni. Ăsta a fost liceul.
Apoi am aplicat la universitate, nu doar în New York, și în alte state, doar că în America aplici cu un an înainte, deci asta a complicat un pic lucrurile, dar spre bine, pentru că am avut un an de pauză între liceu și facultate, ocazie cu care am lucrat cu Mihai Pop – Galeria Plan B – la Veneția. M-am trezit fascinată de arta contemporană și mi-am schimbat parcursul de la Business, la Istoria Artei. Am avut note bune de-a lungul vieții, am fost elev bun – nu excepțional, dar bun spre foarte bun –, așa că am reușit să intru într-o universitate bună, foarte bună pe afaceri, dar care avea și departament de Istoria Artei. Era la 20 de minute de unde locuiam.
Ne poți spune cum se numește?
Baruch College se numește. Și e parte din City University of New York, care reprezintă mai multe universități din New York, printre care și asta, una dintre cele mai centrale. A fost splendid, sincer îți spun. Recunosc, dacă mama mea nu avea postul la ICR New York, nu m-aș fi gândit vreodată să mă mut în America să studiez. N-aveam deloc visul american, da’ deloc. Mai ales că stăteam în Franța, ori francezii sunt foarte anti-americani, îi consideră needucați, obezi, distrug planeta… în fine, de-acolo se vede mai mult partea negativă a culturii americane.
Ce ai câștigat din fiecare loc în parte? Evident, dincolo de informație, de cunoaștere.
Schematic, în Franța am câștigat foarte multă metodologie. Înveți foarte bine să înveți. Te obligă să iei notițe, să citești, să fii atent la ce citești, nu doar să citești ca să-ți sune niște cuvinte în cap, să te exprimi clar, să poți să exprimi clar ideile altora. Franței îi datorez metodologia studiului și a analizei realității.
Și relațional? Care era climatul?
E o întrebare destul de complicată. Măi, într-un fel, ca peste tot. Oameni care nu mai sunt nici adulți, nici copii, sunt sensibili da’ vor să se dea mare. Din astea! (n.r. râde) Am avut câțiva prieteni cu care și astăzi sunt în contact. Întotdeauna am avut nevoie de prieteni apropiați. Revin. Fiind un liceu mai bun din Nantes, era mai strict: nu puteai să chiulești de la școală – eu mai chiuleam, sunt un elev bun… atipic. (n.r. râde) Erau niște reguli destul de stricte legate de disciplină, dar eu n-am trăit ce se vede acum la televizor, bullying sau traume, nu era genul ăsta de climat. Dimpotrivă, mă simțeam safe, aveam profesori buni. Acum, nu eram nici extrem de populară, dar nu mă simțeam nici exclusă. Am avut o experiență de liceu atipică, dar bună.
Și în America?
Ei, în America era cu totul altceva. În America puteai să ridici mâna în clasă și să spui ce aberație îți trece prin cap, fără niciun filtru, și erai încurajat. Un exemplu: aveam un curs de psihologie, era ceva legat de subconștient și adicție, iar un băiat a ridicat mâna și a început să povestească: „yeah, I understand this topic because my dad is a heroin addict and, you know, he is like that and like that”. Eu eram șocată! În Franța n-ai face asta niciodată, să povestești ceva personal în clasă, să zici ceva rușinos în clasă, să spui ceva care, sincer, nu are legătură cu subiectul, are legătură cu cum înțelegi tu subiectul.
Acolo (n.r. în America) se face acest exercițiu de a înțelege modul de a gândi al altuia, de a înțelege că nu există un singur mod de a fi inteligent sau erudit, că există mai multe moduri. E foarte democratic. Era cu totul altceva, nu era bazat pe metodologie. Mulți studenți erau fascinați că eu știu să iau notițe, chestii de bază. Mă obligau să stau cu ei la study groups – eu uram chestia asta și mă fofilam! Dar, în același timp, că erai o chinezoaică tocmai venită în America cu părinți foarte stricți, că erai un iranian mai excentric, îți găseai un loc acolo. Asta era aparte.
Simțeai, cumva, că aparții.
Da, da! Era un efort de apartenență subtil. Cred că de-a lungul timpului, tot venind atâția oameni acolo, toți extrem de diferiți, s-a creat un sistem care îi leagă, care îi adună. Și funcțional, ca să nu se omoare nimeni pe stradă.
Dacă ne-am da întâlnire peste 10 ani, iar eu m-aș ține de același Dineu cu foști, din ce calitate de fostă crezi că mi-ai vorbi atunci?
Fostă depresivă, asta-mi doresc. Ce va fi, nu știu. Fosta Regină a Angliei? (n.r.râde) Habar n-am. Poți să fii regină și să te lași?
Nu, it’s for life.
Da, cred că it’s for life. E ca-n minister.
Ai fondat o agenție de artă, Unicat. Pe înțelesul tuturor, ce presupune profesia ta?
E o profesie mai… așa, cum e și New York-ul. Mai multe elemente aduse împreună, pe care încerc să le fac să funcționeze. Munca mea constă în contextualizarea artei contemporane, aduc arta la evenimente sau la oameni în casă, curatoriez intervenții artistice sau mă ocup de producția unor expoziții inițiate de alții – cum a fost cazul Pavilionului Românesc de la Veneția din acest an, pentru care am coordonat proiectul.
Constă în multă căutare de proiecte, decât să zici că ele există din abundență și au nevoie de competențele mele. Presupune multă deschidere umană, apropos de ce am învățat la New York. Să fii capabil să vorbești cu oameni cu pregătiri, aspirații, valori diferite, fără să-i judeci și reușind să creezi un dialog cu ei. Întâlnesc foarte mulți oameni și asta, eu fiind mai introvertită, e mai complicat pentru mine uneori. Profesia asta este despre a fi in touch cu umanitatea. Umanismul e una dintre filosofiile dragi mie.
Uite, vorbind cu tine îmi dau seama și de altceva. Poate că de-asta m-am dus spre meseria asta, că nu e o meserie în care sunt obligată să fiu 100% în contact cu oamenii, adică mă pot retrage. Altfel, prea multul ăsta mă bruiază și mă consumă foarte repede. Deci am acest lux, dar în același timp mă și obligă să mă duc, să văd, să inițiez întâlniri. Mă obligă să nu stau într-o vizuină. Mai presupune că pot să stau pe Pinterest o oră și să am impresia că o fac pentru muncă. (n.r. râde) Presupune și un rollercoaster financiar, sunt momente în care se întâmplă lucruri și momente în care nu, cumva trebuie să planifici în așa fel încât să nu te panichezi. Și implică și bucuria de a petrece timp cu artiști. Pentru mine, pentru moment, satisfacția cea mai mare este asta.
Crezi în arta angajată social?
Nu!
(n.r. râdem)
Sigur, cred în necesitatea existenței ei, dar mai cred și că în România ne atașăm foarte mult de genul ăsta de artă, când la noi ar fi o nevoie mult mai mare de acțiune, de un angajament mai mult politic decât artistic. Mi se pare că arta poate să deschidă niște subiecte, dar arta, singură, nu schimbă lumea. Cred că acțiunea, uneori, e necesară. Ca să mă înțelegi, nu cred că avem educația necesară să înțelegem genul ăsta de artă la o dimensiune atât de profundă încât să ne schimbe. Însă cred enorm în diversitatea producției artistice.
Uite, Pavilionul de la Bienala de la Veneția care a luat Leul de Aur, „premiul suprem” în acest domeniu, este cel al Lituaniei. Lituania a făcut o instalație absolut splendidă, tremur când mă gândesc. Ești pe un ponton, iar jos, în hangar, vezi o instalație care imită o plajă. Dar o imită la linie: nisip, oameni, biciclete, copii, înghețată, urletele, jocuri. Niște actori fenomenali, ai impresia că te uiți la un film. Nu știu cum au fost pregătiți, dar nici măcar copiii nu se uită-n sus. E foarte straniu.
E, persoanele astea cântă o operă despre sfârșitul lumii, îi poți auzi din când în când, ai și libretul ca să poți urmări. Cântă despre abuzurile pe care le-am adus planetei. Îți dă un sentiment teribil, un fel de nostalgie… a viitorului? Nici nu știu. Poate că, în viitor, n-o să mai avem parte de această plăcere simplă: să stăm la plajă, cu corpurile noastre imperfecte, unii lângă alții, în acest gen de ambianță. O lucrare activistă în sens ecologic.
Dar, vezi tu, puterea lucrării e alta, fiindcă acest call for help nu ți se pare dogmatic, adică eu înțeleg problema ecologică pe care o exprimă, dar lucrarea îmi pare încă și mai valoroasă prin dimensiunea umană/umanistă, momentele acelea ideale ale vieții, cele pe care am vrea să le păstrăm pentru totdeauna. Nu strigă o dogmă – „planeta moare!” –, ci, mai mult decât să fie un manifest politic, pune reflectorul pe omenire.
Ce te nemulțumește cel mai tare în București?
Disfuncționalitatea Bucureștiului mă apasă. Într-o singură frază, am venit aici cu trotineta și iară mi-am adus aminte câte gropi pot fi în acest oraș.
Care-ți sunt planurile de viitor? Ce căutări mai ai?
Caut în continuare sensul, poate îl căutăm toată viața… Cred că poți avea enorm și totuși să mai cauți. Din simplul motiv că murim. Tot rămâne acea căutare – de ce murim și ce se întâmplă după? E inevitabil, orice ai avea. Da, ca să nu divaghez, să zic ceva despre viață. (n.r. râde) Caut multe lucruri: îmi caut prieteni, îmi caut grupul de care să aparțin, muncă despre care să am senzația că mă reprezintă, să ofer ceva societății.
Pe mine mă preocupă filosofia asta cu sensul existenței, mă preocupă la nivel intim, nu o caut neapărat în muncă. Dar, de fapt, poate o caut în muncă. Lucrând cu artiști, mă ajută foarte mult să-mi pun problema acestui existential angst. Uite, iară un răspuns la care nu m-am gândit până nu m-ai întrebat. Caut și să înțeleg arta. E ceva care în continuare, sub anumite aspecte, mă depășește. Mă depășește în sensul de a o formula, de o da mai departe, de a translata către altcineva sentimentul pe care îl am când un artist mă inspiră. Să am un discurs atât de clar sau o claritate mentală atât de mare – de ce îmi place un artist? de ce e important că acest artist există? – hmm, e…
E dificil.
E foarte dificil, dar eu așa mi-am schimbat parcursul. Nu înțelegeam absolut nimic. Arta contemporană mi se părea un mister total, nu prea aveam nicio noțiune. Caut să înțeleg suflul artistic, oameni care stau în atelier și fac lucrul ăsta.
New York și relațiile interumane. Poveștile de dragoste, în speță. Stau lucrurile ca-n Sex and the City?
Ha! Să-ți povestesc. Primul meu articol scris și publicat a fost în revista The One. Locuiam în New York și m-am întâlnit cu Andreea Esca în lift. (n.r. râde) Și mi-a propus să scriu un articol pentru acea revistă, anume despre dating în New York. Articol pe care nu l-am semnat, că nu voiam să fiu identificată. Asta era și întrebare ei: cum e cu viața amoroasă în New York? Hmm, asta e partea mai puțin plăcută a acestui oraș. Sunt enorm de multe reguli pentru cineva dintr-o cultură latină, sau dintr-o cultură mai emotivă ori mai pasională, să zicem. Pare destul de castrant, e foarte unclear cum să te comporți.
Pentru că, având oameni atât de diferiți, cum poți să faci ca oamenii ăștia să flirteze într-un mod safe sau coerent? Sunt niște reguli foarte stricte, adică la câte zile suni după ce te-ai văzut cu cineva care-ți place, ce se face, ce nu se face, sunt niște subiecte tabu, nu poți să vorbești x lucru decât după cinci dăți în care v-ați văzut.
Tre’ să stai să bifezi, nu știu, am dus-o destul de prost la capitolul ăsta (n.r. râde), nu că aș duce-o mai bine aici, că și aici mă simt extraterestru, dar măcar aici nu am presiunea regulilor. Am mai scris ceva în Dilema pe subiectul ăsta. Eram în primul an în România, se numește Bye bye love. E un text în care scriu despre despărțirea de New York și de iubitul meu de acolo. În paralel, ca și cum New York-ul mi-ar fi iubit. New York-ul e genul de loc de care te atașezi ca și cum ar fi un om.
A fost despărțirea de New York mai dificilă decât despărțirea de iubit?
A fost foarte diferit. Este straniu, am impresia că n-o să mă împac niciodată cu gândul că m-am despărțit de New York. Pe când acum, în această fază a vieții mele, mi se pare firească despărțirea de persoana iubită atunci. Ne-am fi chinuit amândoi. Acest subiect s-a așezat în mine în mod calm, pe când asta cu New York-ul… mai am o agitație. Ceva care nu s-a fosilizat în mine…
Nu s-au stins toate luminile din Times Square?
Nu…
Mă bazez pe gândirea ta conceptuală. Și pe spiritul ludic. Și te întreb: dacă această discuție ar fi obiect de artă contemporană, cu ce alte obiecte s-ar însoți spre a face de o expoziție?
(n.r. râde) Ce întrebareee! Îmi place. Ok, deci această discuție a noastră, puțin formală, puțin simpatică, puțin… Ia stai să mă gândesc. Mă leg de spațiul pe care l-ai ales pentru ea (n.r. eram într-o ceainărie din Cotroceni), corespunde foarte bine: este între kitsch și superb. Nu? Genul ăsta. Nu știu cu ce alte lucrări s-ar însoți, că ar fi clar un performance ce facem, poate pur și simplu un decor. Poate chiar decorul ăsta. Recreat complet. Cu actori care să-i joace pe oamenii care beau și discută și râd.
Ceva ce nu mi-ai spus despre tine, un detaliu care ar putea schimba sensibil felul în care oamenii vor citi acest interviu.
Îmi vine să zic că sunt un mizantrop. E un lucru pe care puțini oameni îl știu despre mine. Am momente în care îmi cultiv foarte mult singurătatea. Lucru care e în antiteză cu ce fac, cu cât de connected și network-oriented ar trebui să fie meseria mea, da’ mă consumă oamenii destul de mult. Poate că sunt anxioasă. Am niște defecte de… asimilare a vieții. (n.r. râde)
