Un scurt extras din al treilea episod al podcast-ului Lumea de mâine, când invitată a fost actrița Ana Bianca Popescu.
*
Dintr-o primă carieră…
Azi totu-i roz / Mâine ești nervos / Mă lasă nervii când încerc să te-nțeleg / Te las baltă și te caut altădată…
Dragă Johnny, Johnny (n.r. râde) Nu pot să cred! (n.r. surâzând, cu mirare) Ce introducere superbă!
Tu-ți dai seama că noi ne știm, adică eu te cunosc pe tine de 20 de ani, de când tu erai pe Atomic TV, și eu eram… în mijlocul camerei, în fața televizorului.
Da, wow! (n.r. surprinsă) Da, e o surpriză… Aveam la Dragă Johnny 14 sau 15 ani –
– da’ hai să explicăm un pic, că lumea –
– habar n-are. (n.r. râzând) Mai bine! Da, am fost într-o trupă, eram 4 fetițe, Dolly se numea. Muzica era compusă de Mihai Alexandru, textele erau scrise de Nicola…
A, cântăreața! Și soțul ei de la acea –
– da, din perioada respectivă. Și am început de la 9-10 ani până la 15, până când am intrat la liceu, am cântat în acest band, îmi place să-i spun, de succes.
(n.r. râdem) A fost!
Da, eram foarte fericite; aveam turneu, în fiecare weekend plecam în diferite orașe din România, cu trenul sau cu părinții cu mașinile, fiecare cum putea să ne ducă – părinții au spus că școala e prioritară, în momentul în care vom avea note mici, gata cu muzica.
Gata cu distracția…
Gata cu distracția, da, deși nu era chiar o distracție –
– era mult de muncă!
Era un job, stăteam în studio foarte mult, înregistram, filmam videoclipuri, aveam emisiuni, aveam matinee, aveam spectacole seara, aceste deplasări, probe de costume… Adică, dacă stau să dau timpu-n urmă, nu știu ce copilărie a fost în perioada aia. Noi eram foarte mult plecate și… o familie, tot timpu’ eram împreună.
Da’ făceai cu plăcere?
Absolut, da.
Nu simțeai că muncești…
Nu, nu, nu. A fost cât a trebuit să fie, după am intrat la liceu și deja s-au deschis alte orizonturi și-am spus „ok, asta a fost cu muzica, să vedem ce urmează mai departe”.
Ce mai știi de restu’ trupei?
Păi Sore este Sore…
Da!
(n.r. cu bucurie) Cu toții o știm pe Sore –
– da!
Și am mai păstrat legătura –
– bravo!
A venit cu fetița ei la mine la spectacol, e foarte drăguț că… au trecut anii și într-un fel viața ne-a depărtat așa, dar (n.r. am rămas) tot în aceeași zonă…
Da, sigur.
Adina este medic stomatolog.
Frumos, greu…
Foarte greu! Este superbă. Minunată. Ea tot timpu’ era partea rațională a band-ului, mereu ne ținea cu picioarele pe pământ.
Tu erai fetița blondă, nu? Cea mai blondă.
Cea mai blondă.
(n.r. jucând seriozitatea) De tine eram îndrăgostit, să știi!
(n.r. râde)
(n.r. râd)
*
Serile de la Godot
Dacă ai putea închide un element oarecare într-un borcan, pe care să-l dăruiești ca un memento, despre lumea de azi, lumii de mâine – ce-ai pune acolo, sub capac?
Cred că aș pune două obiecte.
(n.r. teatral) Aduceți un borcan mai mare!
(n.r. râde) Nu, că-ncap! Aș pune un text și… cred c-aș pune un CD.
Ei!
Muzica și cuvântul creează o esență… esența mea.
Și-aici te simți tu cel mai bine…
Da, cu textul și cu muzica.
Ai și-o idee de text?
Hmm… (n.r. ludic) Femeia mării! (n.r. râdem) Nu știu, da, asta aș pune.
Bun! Mai extragi un bilețel? (n.r. un bol cu bilețele pe care erau scrise toate titlurile spectacolelor în care a jucat, cu rugămintea să împărtășească din experiența celui pe care-l extrage)
Sigur, sigur, sigur! (n.r. extrage) Vai, ce frumos! Ce poți să faci în 10 minute. Excelent! (n.r. jucăuș) Mamă, ce norocoasă sunt azi!
Acest spectacol, Ce poți să faci în 10 minute, a fost antrenamentul, ABC-ul, practic totul pentru devenirea noastră, a mea și a colegilor mei, înspre ceea ce suntem acum. Pentru că eram încă în facultate, în anul doi sau trei, sau la master – s-a întâmplat à la longue; Doina Antohi ne-a ales – venea la noi la cursuri, stătea, venea, se uita, ăsta era casting-ul ei. A ales aceste 10 minutes plays și a adunat atâtea cât să facem un spectacol de 1h, 1h și jumătate, cam așa. Și lucram foarte mult – teatrul american contemporan mi se pare e esențial pentru un actor, mai ales la început: replici ping-pong, situații…
Măsură…
Măsură, da, măsură… Și-am avut mare noroc: țin minte că jucam la Godot – mare lucru, mare, mare lucru! – spectacole, dacă nu săptămânal, două pe lună, ceea ce era enorm.
Frumoși ani.
Da, minunat. Doina își făcuse spectacole cu colegii ei de generație, printre care vreau să-i menționez pe Andreea Grămoșteanu și Mirela Zeța, Costi Diță, Cătălin Babliuc, Alex Conovaru, (n.r. cu multă admirație) nume extrem de mari din teatru, și noi mergeam la spectacolele lor, și ne minunam de cât de minunați sunt ei…
(n.r. surâd)
Și ne doream și noi – „băi, vrem și noi să fie așa, vrem și noi să râdă publicu’ așa”, exista o bucurie fantastică. Doamne, deci erau minunați! Și-i vedeam pe ei și Doina ne-a creat așa, contextul în care să fim și noi ca ei – (n.r. ca retrăind) vedeam cum e să joci la public, învățaserăm să facem ciocuțe.
Aha!
Și ne plăcea foarte mult asta, nu era o cioacă în sine, ne gândeam la o situație, un gag.
Ce frumos…
Și mâine aș juca! Atât de mare plăcere mi-a făcut. Și sunt convinsă că și lor – și Luci (n.r. Lucian Ionescu, partener de-al Biancăi în multe spectacole) a fost acolo, tot aceiași, tot aceeași echipă. Și ne-am întins pe mulți ani.
Serios?
Da, da, da, da.
Și-ați avut de la bun început sala… Godot-ul plin?
Asta! Asta voiam să zic – erau seri în care Godot-ul era plin pentru că… oamenii vin și la nume.
Da!
Or, pe noi nu ne știa – și-n continuare cred că nu ne știe – nimeni. În sensu’ că nu poți să umpli o sală (n.r. atunci) cu Ana Bianca Popescu, Oana Pușcatu și Lucian Ionescu, dar aveam noroc când era weekend, atunci erau sălile pline. Dacă se-ntâmpla să jucăm în timpul săptămânii, erau și 2-3 spectatori, 4…
Au!
Am și anulat spectacole… Câștigam și 20-30 de lei pe seară – era teatru independent.
Mai mult dădeai pe drum decât scoteai pe spectacol.
Da…
Ceva de felu’ ăsta – bine, nu măsurăm așa…
Nu, bineînțeles!
Dar, totuși, la început, uneori te poate frustra… că nu iese, nu?
Te durea foarte tare când se anulau spectacole – noi puteam să jucăm și pentru 2 oameni, nu despre asta era vorba, era cu bucurie și noi voiam să ne facem meseria și profesia, dar era… Țin minte că eram uneori supărați și dezamăgiți – și te-ntrebi, în momentu’ în care vezi 3 oameni în sală: așa va fi? Știi…?
*
Rolul
Uite, cum ești în Maria de Buenos Aires, că ajungem și la spectacolul ăsta pe care-l iubesc din tot sufletul – transmiți fizic, fizic, fizic, și la un moment dat arcu’ ăsta se dă peste cap și nu mai e fizic, e idee, ajunge să semnifice. Te-ar deranja să rămână rolu’ ăsta – așa liric, așa incandescent cum îl faci tu, așa de bun – să rămână ăsta rolu’ vieții tale?
Da (n.r. mi-ar plăcea să rămână), cu siguranță. Are încărcătura lui, e… e extrem de puternic și îi sunt eu recunoscătoare lui Răzvan (n.r. Mazilu) și (n.r. surâzând) Mariei de Buenos Aires că m-au ales. E extraordinar să fiu în poezia pe care Răzvan a imaginat-o, și în pasiunea și tensiunea de-acolo…
Cât ți-a luat să intri? E un text foarte…
Foarte greu.
Foarte greu! Și e un anumit gen de teatru cu care publicu’ nu e foarte obișnuit.
Da, e metaforă cap-coadă.
[…]Îmi spunea cineva (n.r. un spectator, cu referire la integrarea publicului în spațiul de joc) „băi, îmi venea să mă bag în canapeaua aia, parc-aș fi fost o muscă, nu știu”.
Da, suntem un pic voyeuri toți acolo…
(n.r. surâde) Da, da, da!
[…]De unde vine durerea acestei femei, Maria de Buenos Aires? Care e marea ei problemă?
Cred că marea ei problemă și marea noastră problemă… cred că iubirea este durerea ei. Pasiunea este durere, focul pe care îl are-n iubire este durere. Cred și am ales să cred că iubirea, așa cum și-o traduce ea, înseamnă în egală măsură durere și sacrificiu. Și o… alegere.
Splendid! Bianca, dacă ți-ai spune viața de la coadă la cap, adică invers, cum face personajul tău, ai putea să-mi povestești următorii 30 de ani?
Wow! Din…
Ăă… da!
Viitor în prezent?
Da.
Mi-ar plăcea să cred că următorii, viitorii 30 de ani și prezentul să fie legați de teatru, de scenă, de musical, de oameni talentați, de regizori de la care am de învățat – și atunci, în viitor, de regizori tineri (n.r. râdem). Cred în generațiile care vin, cred că sunt oameni foarte talentați și de-abia aștept să lucrez cu ei – vorbește Bianca de 30 de ani plus, deci 60 și.
Da, cred că asta mi-aș dori să fie… o viață legată de teatru.
Lumea de mâine – un podcast intimist care dă spațiu de expresie creatoarelor autohtone; prezentat de Insula 42, produs de UNICAT & co și regizat de mine, cu susținerea ARCUB-Centrul Cultural al Municipiului București. Ascultă LDM aici:
