Am încercat să scriu ceva despre mult-vorbitul spectacol de la TNB, dar paginile pe care le-am umplut mi se par chinuitoare. E neplăcut să scriu despre ce nu-mi place, fiindcă îmi place să scriu, or n-am, momentan, niciun interes de-a fractura plăcerea procesului, mai ales pentru lucruri care pot fi spuse simplu și pe care le-au spus deja și alții.
Mă interesează, în schimb, să văd și să scriu despre spectacole sau performanțe seducătoare. Spectacole de buget oarecare, de săli mai mici, în care montarea lucrează întru protejarea și potențarea mecanismului funcțional al textului, iar actorii nu mai au delicata misiune de a ține sala în pofida regiei.
Un astfel de spectacol, de la care ieși complice satisfăcut și lirizat, a avut premiera pe 19 aprilie, la Hearth / Casa Kerim: Plecarea de Claudiu Sfirschi-Lăudat, în regia Zsuzsánnei Kovács și interpretarea Florinei Gleznea.
Am o preferință pentru spectacolele care, deși au un plot, sunt greu povestibile, nu în sensul că-s încurcate, ci în ideea că au o singură posibilitate de a fi, iar acea posibilitate e o compactare de replică, imagine, gest, pauză, proximitate, adică o sumă de forțe care se-adună în contul unei atmosfere afective în care vrei să rămâi.
Florina Gleznea întrupează, în excelent emploi, o părăsită, o vătămată a unui gest pe care dramaturgul îl păstrează, inspirat, într-o zonă de abstracție filosofică: plecarea. Suntem martorii unei femei care se cufundă, când ironic, când spastic, în neînțelegerea & neacceptarea rolului care i s-a dat. Ea devine cea rămasă pentru că un altul a acționat, ea se vede cea care nu mai poate să facă nimic, pentru că altul a făcut deja ceva; această formă de făptuire a despărțirii – ca dispariție – e percepută drept mortuară și acționează asupra protagonistei în violente maree emoționale credibile în cuvânt, lume și abordare interpretativă. Marele atu al monodramei lui Claudiu e că problematizează poetic, prin numeroase micro-dramaturgii noționale (de la a curăța casa se trece, fără forțări suprarealiste, la a te curăța de un copil), dimensiunea inerent traumatică a vieții, învingând kitsch-ul sentimental și proliferând un aer de haiku, de pictură decadentistă adusă în tardo-modernitate și de Max Blecher rarefiat cât trebuie.
Florina e, și în acest rol, actrița mai mare decât scena, o prezență care contaminează lumea pe care singură și-o alimentează, de la ergon la parergon, de la scenariu dat la improvizație necesară. De pildă, și e doar cel mai banal exemplu, zgomotele copiilor care se jucau pe-afară în timpul reprezentației, reverberând destul de puternic prin fereastra deschisă a sălii & riscând demantelarea convenției de confesional în care operează spectacolul, nu au fost ignorate, ci asumate într-o privire sau într-un cuvânt, deci luate în posesie și re-metabolizate ficțional. De altfel, actrița are talentul rar al imitației performative, și nu mimetice: dă senzația că joacă spre a crea, că înfăptuiește prima dată, că fiecare moment își poate avea accidentul, incidentul, epifania, iar fiecare prezent, o durată mai mare decât cea reală, o durată psihică. Stilul de joc răspunde perfect necesităților textuale, în care e preferată un soi de subconștiență sau pre-conștiință a gândirii, o adresare dintr-un loc al imaginarului și realului lacanian, un loc în care există și lalangue, acea juisanță a limbajului, în jocurile căruia personajul încearcă să găsească plăcerea amăgirii de a-și oferi un răspuns sau altul la întrebări imposibile. În această ieșire din structura limbajului ca viață cotidiană, arcul dramatic al piesei face opriri îmbătător de ambigue în tot felul de imagini conflictuale, până la punctul în care iubitul dispărut pare a fi (și) un frate mort, într-o metaforă cu iz de tragedie greacă despre alteritate și despre cum poți iubi sau urî pe cineva ca tine.
Regizoral, Zsuzsánna potențează escapismul estetic & kierkegaardian al monodramei prin încadrarea Florinei într-un tip feminin impostat, adică cert în confuzia sa și, foarte deștept, printr-o incomodare fizică adusă spectatorilor, în simetria stărilor paroxistice prin care trece personajul: dispuși cu fața unii la alții într-un gen de careu, trebuie să ne contorsionăm un pic când actrița iese din culoarul de joc, respectiv să-i suportăm apropierea electrizantă dacă aprinde veiozele de sub picioarele noastre ori dacă ne dedică un segment de monolog în cea mai ardentă privire. E o incomodare fină, justă, cu sens regizoral – ca martori, suntem metonimici celor rămași (să vadă), dar ca alteritate îi întruchipăm și pe cei plecați, deci putem primi electroșocul cathartic al ambelor ipostazieri. În privința aparatului scenic, regizoarea optează pentru câteva ludice plasticizări ale nimicului, acel nimic care e, pe de-o parte, obiectul absolut al dorinței și, în alt plan, starea de gol care se cască în noi în diversele îndolieri prin care trecem: televizorul arată buletinul meteo, un ventilator de apartament cântă suspinul propriei elice, din frigider se-aude muzica pe care cea rămasă & cel plecat au dansat prima dată, într-o binevenită variație melodramatică de tip chick lit.
Plecarea e o întâlnire cuceritoare a unui trio în care dramaturgul scrie în genealogii insolite, adevărate și fără plictis, actrița ia în stăpânire ideația și e debordant de sigură pe mijloacele fizicalității ei, iar regizoarea imaginează un spațiu de libertate în care obiectele și mișcarea, apăsările de cuvânt și elipsele în joc poartă urma unei căutări, unei nevoi de a re-accesa un secret care se retrage, parcă, cu o clipă înainte de a-l fi înțeles și de căderea „cortinei”.
Următoarea reprezentație e pe 23 mai; detalii aici.